Anul acesta nu a nins. Nu știu dacă o să mai ningă și nu știu nici cum va arăta parcul nostru dacă ninge și, apoi, după ce zăpada se topește. Am scris anul trecut cum arata atunci – deloc bine.

Acum, în acest prezent, arată foarte frumos de la distanță. Prea frumos chiar. A fost înconjurat cu un gard viu și s-a pus gazon peste tot pe unde înainte era doar pământ. Aproape că mă simt ca într-un film american, dar lucrurile se schimbă ușor atunci când intru în parc. Cu această ocazie, am ajuns la concluzia că mizeria se vede mai bine atunci când e curat. De exemplu, dacă avem un perete alb, proaspăt vopsit, și vărsăm o cană cu cafea, stropii care ajung pe perete vor ieși bine de tot în evidență. Dacă peretele e deja murdar și albul nu mai e alb, s-ar putea să nici nu observăm petele de cafea. Chiar dacă-s proaspete.

Așa și cu parcul nostru. Înainte, mai treceai cu vederea gunoaiele aruncate de trecătorii care nu știu că s-au inventat coșurile de gunoi. Acum le vezi încă din momentul în care pui piciorul în parc și uite așa se destramă visul american care, și el, sigur nu-i la fel de frumos în realitatea de zi cu zi.

Totuși, trebuie să recunosc că nu toate mizeriile ies așa de ușor în evidență. Unele rămân ascunse, fără ca acesta să fie un avantaj. Dat fiind faptul că acest parc, în care troneaza un loc de joacă generos, este confundat de mulți cu un parc pentru animale, o altă problemă este aceea a rahatului de câine pe care, în iarba proaspăt plantată, nu-l mai vezi așa de bine. Recunosc că atunci când am descoperit atât de multă verdeață, imaginația mea a luat-o înainte și am văzut cu ochii minții cum la primăvară, sau la vară, o să merg cu copiii la picnic în parcul de lângă bloc. Lovit puternic de realitatea urât mirositoare, visul s-a destrămat rapid.

Există speranță? Există, desigur. Săptămâna trecută, copiii au venit acasă super încântați și mi-au povestit cum un domn polițist a certat o doamnă care venise cu cățelul în parc și nu avea nici pungi. Nu i-a dat amendă, doar avertisment, dar i-a spus că amenda e de 500 de lei ( sau cel puțin așa a înțeles soțul meu). E prima dată când aud asta în cartierul nostru și pot doar să mă bucur, dar, totodată, mă și întristez. Pentru că și aici, la fel ca în atât de multe domenii, avem legi bune, dar nimeni nu le pune în practică. Eu sunt sigură că dacă poliția ar da în mod frecvent astfel de amenzi, cei care aruncă gunoaie sau nu se obosesc să cumpere pungi cu care să strângă mizeria lăsată în urmă de animale, s-ar gândi de două ori înainte. Dar dacă regulile rămân doar pe hârtie, nimic nu se schimbă.

În altă ordine de idei, poate mai țineți minte articolul meu cu grădinița perfectă. Eu sigur nu l-am uitat.

Zilele acestea, din nu știu exact care motive, am deschis din nou Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar. Am mai făcut asta acum vreun an și am simțit cum mi se întoarce stomacul pe dos de furie și frustrare. Nu l-am dus la capăt. N-am putut să citesc peste 100 de pagini doar că să am motive să fiu tristă. Pentru că, pe hârtie, acest curriculum pare și el desprins din povești cu zâne. Azi mi-a atras atenția pasajul de mai jos. Mă gândesc cu tristețe la cât de mare e diferența între ce scrie aici și felul cum consideră atât de mulți educatori – și din privat, nu doar din grădinițele de stat – că părinții perturbă buna desfășurare a cursurilor și că nu se pot înțelege cu copiii în prezența părintelui, motiv pentru care acesta din urmă trebuie să dispară cât mai repede din peisaj. Că există cu adevărat și părinți care fac asta, nu contest. Dar cu toți cei care sunt ok ce se întâmplă?

Se observă din nou că, deși, desigur, nu suntem la nivelul ideal, în educație nu schimbarea legilor, programelor și a altor documente e cea mai importantă. Acestea nu sunt așa de proaste cum am crede. Multe sunt chiar foarte bune și avem nevoie, în primul rând, de oameni care să le respecte și să le pună în practică pe cele existente deja. Nu e atât de greu și mă întristează teribil faptul că, totuși, pare imposibil.

La fel de tare m-am întristat și când am citit recent despre o inițiativă a Salvați Copiii.Propunerea lor e bună. Foarte bună chiar, având în vedere că cer înăsprirea pedepselor pentru cei care comit abuzuri sexuale. E mare nevoie de așa ceva pentru că la noi în țară pedepsele sunt foarte mici pentru astfel de fapte. Astfel că prima mea reacție a fost să zâmbesc. Apoi, mi-am amintit că, în acest prezent, nici măcar pedepsele acelea mici, prevăzute de legislația pe care o avem deja, nu sunt aplicate și, în prea multe cazuri, abuzul sexual nici nu este recunoscut, iar când totuși se acceptă că a fost ceva, victima este învinovățită. De societate. De oameni. Am avea atât de mare nevoie de educație în acest domeniu și în multe altele. Aceasta însă nu o poate face o organizație. Și nici o lege. Doar noi, oamenii, putem, dar îmi pare că ne învârtim într-un fel de cerc ,

Ar mai fi multe de spus, pentru că sigur sunt multe motive de tristețe. E suficient însă pentru astăzi. Ca întotdeauna, mergem mai departe. Tristețea trece, sau e îngropată, la fel cum, poate, e îngropată și mizeria din parcuri, sub zăpadă, oferindu-ne iluzia că totul e curat și alb. Dacă va ninge, desigur. Și doar până când soarele o va topi.

Ca să închei totuși într-o manieră mai pozitivă, îmi reamintesc, în primul rând mie, că diferența o face fiecare om în parte, astfel că orice faptă bună, oricât de mică, contează. Este nevoie, desigur, de multă determinare, pentru că rezultatele nu se văd instant. Din păcate, nu toți putem face minuni, cum ar fi, de exemplu, să construim un spital în câteva zile – că tot se vorbește despre asta. Zic însă că, decât să nu construim nimic, mai bine să o facem și în mai mult timp. Important e să ne apucăm și să continuăm zilnic, chiar dacă o vreme doar cu ochii minții vom putea vedea cum va arăta la final.