Ce este singurătatea?

Era la un moment dat o vorbă. Încă mai e. Se spune că nu ai prieteni adevărați, dacă nu ai măcar unul pe care să îți permiți să îl suni în mijlocul nopții, în caz de nevoie. Sau, cu alte cuvinte, dacă nu ai un om căruia să îndrăznești să îi ceri ajutorul noaptea, înseamnă că ești cam singur.

Sunt doar parțial de acord cu asta. Cumva, chiar și dacă nu suntem cei mai buni prieteni, ci doar prieteni, ne suntem alături unii altora în momentele importante și tragice. Astfel, sunt sigură că cei mai mulți dintre noi avem cel puțin un om pe care să îl putem suna noaptea. Chiar și dacă, în primă fază, nu ne vine în minte niciun nume. Asta pentru că dacă ai nevoie de ajutor noaptea e într-adevăr ceva grav și, contrar așteptărilor, destul de mulți oameni sunt receptivi atunci când e vorba de ceva grav.

Se mai spune că prietenul la nevoie se cunoaște, sau că adevărații prieteni sunt, de fapt, cei care îți sunt alături în primul rând la bine. Eu cred că și astfel de prieteni avem cu toții. E adevărat că mulți dintre ei pot să dispară ca și când nici n-au fost, dar sigur rămâne măcar unul, sau apar alții noi. Spre exemplu, atunci când soțul meu s-a îmbolnăvit câțiva dintre prietenii noștri s-au evaporat, dar, tot atunci, am cunoscut oameni care mi-au oferit din toată inima ajutor și pe care încă îi pastrez în suflet ca pe ceva foarte prețios. Prin urmare, s-ar putea trage concluzia că, de fapt, nu există singurătate. Numai că există, dar este, din punctul meu de vedere, definită în alți termeni.

Cred că singurătatea este atunci când nu avem pe cineva care să ne fie alături în normal, nu când ne e cel mai rău, sau cel mai bine. Ce-i ăla normal? Normalul e atunci când ești bolnav, dar nu foarte bolnav. Te poți ridica din pat ca să îți iei singur un pahar cu apă, dar o faci cu greu; poți să îți faci singur un ceai, dar ți-ar fi mai bine dacă ți l-ar face altul; poți să mergi singur la farmacie, dar sigur te-ai simți mai bine dacă ar merge altcineva în locul tău. Normalul e atunci când îți vine să plângi dintr-o prostie, sau râzi în hohote la o comedie proastă. Normalul e viața asta banală, din care scoatem extraordinarul și în care, uneori, suntem veseli din motive mărunte, sau triști din motive de neînțeles. Când avem cu cine să le împărțim pe acestea, atunci da, nu suntem singuri.

Sursa foto – pexels.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s