Cărți triste cu final fericit

În urmă cu vreo doi ani – deci când Tudor avea trei ani și Maria avea un an – o doamnă foarte dragă mie mi-a făcut un cadou pe care încă îl țin bine ascuns. Este vorba despre o carte, dar nu orice carte, ci una extrem de tristă – Prințul fericit de Oscar Wilde. Citisem povestea într-un trecut îndepărtat și nu-mi aminteam toate detaliile, dar primul instinct a fost să ascund cartea. După ce am recitit-o, am ascuns-o și mai bine pentru că e o carte cu ilustrații foarte frumoase și expresive. Dacă o văd copiii, sigur vor cere să le-o citesc, iar eu încă nu mi-am dat seama cum aș putea să îndulcesc. Pentru că nu vreau să le fac cunoștință cu o atât de profundă tristețe, cum e cea pe care o poți simți, chiar și dacă ești adult, citind Prințul fericit.

Doamna care mi-a oferit-o a spus că știe că încă sunt prea mici copiii mei pentru ea. Apoi a spus că fiica dânsei, om în toată firea acum, încă își mai amintește cât de tare a marcat-o cartea și cât de mult a plâns. Totuși, a considerat că e o carte prețioasă, din care un copil poate învăța multe.

Eu, la rândul meu, o consider prețioasă. E scrisă într-un mod desăvârșit și e dureros de frumoasă. Dar e prea tristă și prea reală, motiv pentru care nici nu mi-a trecut prin minte să o citesc copiilor și nici nu am reușit să găsesc, în mintea mea, o vârstă potrivită la care aș putea îndrăzni să fac asta. Cu siguranță la un moment dat, o vor cunoaște, dar tind să cred că singuri vor face asta, când vor învăța să citească, deci când or să fie mult mai mari.

Mi-am amintit de această carte atunci când, zilele trecute, am găsit pe Facebook un articol pe tema finalurilor triste. Din păcate, n-am apucat să-l și citesc și apoi l-am pierdut, dar cred că era vorba despre cum noi, părinții, ne ferim prea mult copiii de rău. Un rău care, până la urmă, există. Mai cred că era vorba despre cum îndulcim noi finalul poveștilor și facem totul să fie frumos când, în realitate, nu este. Cum ar veni, îi ținem în globuri de cristal, care, inevitabil, se vor sparge într-o zi și cu cât acea zi e mai îndepărtată, cu atât va fi mai mare durerea.

M-a pus pe gânduri treaba asta și aproape că începusem să văd utilitatea unui final trist. Să văd cum nu suportăm să ne vedem copiii suferind și îi protejăm excesiv, făcându-le, de fapt, rău. Cum am facut eu, când Tudor m-a prins cu cartea despre Neghiniță în mână și a trebuit să i-o citesc. Nu doar că am schimbat finalul, am schimbat aproape jumătate de poveste și asta n-are cum să fie în regulă, nu?

M-am mai gândit apoi, că poveștile s-ar putea să fie cea mai sigură cale prin care putem să le facem copiilor cunoștință cu durerea. Vor plânge, desigur, dar vor plânge în brațele noastre, unde se simt în siguranță, iar asta sigur le va prinde bine, pentru că e un fel de antrenament pentru viața reală. Da, m-am gândit la asta și începeam să cred despre mine că sunt și eu o mamă care își ține ea copiii într-un glob. Un glob care sigur nu-i sănătos și care poate să se spargă din clipă în clipă.

M-am oprit însă. Mai întâi pentru că mi-am amintit că amândoi copiii mei au făcut cunoștință cu durerea din viața reală. Pentru că… așa e viața. Deci, e exclus să fii trăit într-un glob. Apoi, mi-am amintit că au plâns în brațele mele și atunci când am citit cărți pentru că, de fapt, am citit deja împreună câteva cărți teribil de triste. Au plâns ei și am plans și eu și am citit cu vocea tremurândă. La final însă, am zâmbit toți trei și nu – cum, poate, ați crede – pentru că la final s-au întâmplat minuni. Moartea a rămas moarte. Oamenii nu au înviat, jucariile n-au apărut ca noi, printr-o magie, și nici vreo zână n-a venit să șteargă cu bagheta ei magică toată durerea. Nu. Nimic din toate astea, ci simplul fapt că, la final, autorul a știut să arate și partea bună a lucrurilor, sau să arate cum și-au revenit oamenii din durere și cum există bucurie și după ce ai suferit. Pentru că orice rău are și o parte bună. Trebuie doar să găsești puterea să o vezi, iar această putere transformă un final trist într-unul fericit.

Astfel, mi-am dat seama că fix asta e problema cu Prințul fericit. Cartea prezintă faptele dintr-o singură perspectivă – aceea tragică. Și da, e tragic și, deopotrivă, inspirat din realitate ce se întâmplă acolo. De fapt, realitatea e mult mai cruda și uneori chiar nu o putem schimba. Există însă ceva ce ar îndulci povestea lui Oscar Wilde, fără să îi schimbăm conținutul și fără să inventăm lucruri. Nu putem, desigur, învia Rândunelul; nu putem păstra statuia Prințului, și nu-i putem transforma pe oamenii răi în oameni buni. Putem, însă, să alegem să vedem, pe lângă cele rele, tot binele pe care l-au făcut împreună, Prințul și Rândunelul. Acel bine exista! E scris în carte, dar e uitat la final, când se arată că singura cale să mai fie bine e pe o altă lume, lucru care îmi pare cam greu de dus, nu doar de către un copil, ci și de către un adult. E teribil să ajungi în acel punct în care să crezi că se poate să fie bine doar când vei ajunge la Dumnezeu și doar atunci și acolo vei fi apreciat cu adevărat.

Până la urmă, Prințul fericit este, cred, o carte care trebuie citită ca o operă de artă. O carte care poate fi citită de copii mai mari și de adulți, după ce au învățat bine cum să managerieze durerea și pot să o analizeze și să vadă că nu e totul chiar atât de rău. Citită prea devreme, îmi pare că nu face decât să scoată în evidență suferința din viață. O suferință de care nu te poți desprinde și o nedreptate cu care nu poți lupta. Este, din punctul meu de vedere, prea multă neputință în cartea aceasta pentru a fi citită unor copii mici; e prea multă lipsă de speranță.

Concluzia este că sigur nu îmi țin copiii într-un glob de cristal, ci vreau doar să le arăt că mereu există speranță și că mereu se poate naște ceva bun, chiar și din ceva rău; vreau să îi învăț să vadă și partea plină a paharului și dacă pentru asta e nevoie să îndulcesc finalul unei cărți, o voi face, în felul meu, atât timp cât voi simți că e nevoie. Pentru că nu cred că unui copil ar trebui să i se provoace durere cu scopul de a îl învața o lecție, indiferent că facem asta prin intermediul unei povești, sau prin fapte reale. Cred că lecțiile se învață mai bine într-o manieră mai blândă și mai cred și că nu există finaluri triste cu totul, nici în cărți, nici în viață, iar într-o zi le voi povesti și copiilor despre asta. Într-o zi, când încă vor fi copii, dar copii mai mari, le voi spune despre cărțile pe care le-am ascuns și despre finalurile pe care le-am rescris eu, pentru ei. Apoi vom continua să le rescriem, împreună. Adică să vedeam și partea lor frumoasă, care încă nu a fost scrisă în cuvinte, într-o carte.

La final, ca să fie articolul complet, vă las trei titluri de cărți triste cu final fericit 🙂 :

Minunea de Crăciun a lui Jonathan Toomey, Susan Wojciechowski/ P.J.Lynch, Editura Cartea Copiilor- Jonathan Toomey este un cioplitor în lemn căruia i-au murit soția și bebelușul și care, de atunci, s-a transformat într-un om morocănos și trist. El înflorește din nou sub puterea iubirii pe care o redescoperă atunci când cioplește scena nașterii lui Iisus pentru un băiețel și mama lui. Ilustrațiile sunt o adevărată operă de artă, iar cuvintele din carte alese cu atenție. De exemplu, atunci când se vorbește despre moartea soției și a bebelușului se spune că asta s-a întâmplat pe vremea când nu existau atât de multe medicamente și doctori, detaliu care mie mi s-a părut foarte important.

Umbrela Roșie, Bai Bing/ Li Hongzuhuan, Editura Univers – Este o carte deosebită, care poate fi citită și copiilor care au pierdut pe cineva drag și care prezintă povestea a doi ursuleți panda, frățior și surioară care își pierd umbrela preferată, ce avea o semnificație aparte pentru ei. Pentru un adult este mai mult decât evident că umbrela e, de fapt, mama, dar pentru copii lucrează, presupun, la un nivel inconștient. Oricum ar fi, cartea este scrisă atât de profund, că am citit-o cu lacrimi pe obraji. Finalul oferă vindecare, dar este tot o vindecare prin lacrimi, cei doi frați zâmbind, în timp ce plâng, atunci când descoperă că deși nu mai este așa cum o cunoșteau, umbrela lor este încă alături de ei.

Iepurașul de catifea, Margery Williams, Editura Aquila – Am scris mai multe despre ea aici. Spre deosebire de celelalte două cărți, în aceasta apare și o zână, dar povestea e departe de poveștile clasice cu zâne și oferă, cumva, un final care se aseamănă cu cel din Umbrela Roșie, plus că pe parcursul întregii povești există un echilibru între momentele triste și cele frumoase.

Toate trei sunt foarte frumoase și pot fi citite atât pentru bucuria de a citi, cât și pentru a ajuta în vindecare unor răni, atunci când este cazul, chiar și dacă vorbim despre oameni mari.

Fotografie de cottonbro pe Pexels.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close