Sunt obosită. Nu am dormit noaptea trecută, iar astăzi aproape am cedat. M-am speriat și-am plâns. Am plâns pentru că aveam programare cu copilul într-o clinică privată, adică fix în locul în care nimeni nu-și dorește să ajungă acum. Sau aproape fix, pentru că știu sigur că se poate și mai rău. Sunt fericită, ar putea spune unii, și nu s-ar înșela. Sunt sigură că există oameni în situații mult mai dificile decât a mea și care nu-și permit să meargă într-o clinică privată.

Totuși, chiar și beneficiind de fericirea asta, m-am speriat. Am ezitat până în ultimul moment. Să merg, sau să nu merg? Care risc e mai mare? Să riscăm expunerea la virus, sau să țin copilul bolnav acasă, cu riscul de a se agrava starea lui? Decizia am luat-o în fața clinicii. Am ales să merg și am intrat tremurând, iar acolo, înăuntru, m-am speriat și mai tare. Am greșit data nașterii copilului de trei ori (!) și nici ultima dată nu eram sigură că am nimerit-o și da, chiar și acolo înăuntru și chiar și în condițiile în care știam că îmi sperii copilul, ochii tot mi s-au umezit. N-am fost tare. N-am fost un exemplu bun. Deloc. Pentru că, știți, atât eu, cât și soțul meu, suntem în categoria de risc. Nu suntem tineri, sănătoși și în putere. Suntem doar tineri și avem doi copii mici. Copii care au trecut deja prin prea multe. Noi am trecut deja prin prea multe.

După ce am ieșit din clinică am oprit, în drum, la un magazin, pentru a cumpăra rapid un ultim lucru de care aveam nevoie. Am luat zece bucăți. Vânzătorul m-a privit cu un aer de superioritate și a încercat să facă o glumă proastă. Era cred, unul dintre aceia care se cred invincibili și care cred despre noi, ceilalți, că suntem paranoici. N-am zis nimic, doar l-am privit. A tăcut. Am vrut să fac și eu o glumă. Să-i spun că doar ce am vizitat un spital și am și un copil cu febră (febra copilului n-avea legătură cu coronavirusul, măcar atât știu sigur). M-am abținut. Aveam un gust mult prea amar în gură ca să pot face glume, dar mi-aș fi dorit să înțeleagă. Să înțeleagă că nu toți suntem invincibili, cum e el. Să înțeleagă că faptul că eu cumpăr zece bucăți dintr-un produs, alegând astfel să stau în casă și să nu merg zilnic la cumpărături, nu mă protejează doar pe mine, ci și pe el.

Prin comparație, oamenii din clinica în care am fost m-au impresionat în mod plăcut. Nimeni nu m-a privit ciudat atunci când n-am reușit să-mi amintesc data de naștere a copilului; nimeni nu m-a certat, sau condamnat atunci când au început să-mi curgă lacrimi din ochi. Nimeni n-a râs de mine. Doar m-au încurajat și mi-au spus ce să fac, chiar și după ce ies din cabinet. Mergeți la parter, plătiți, apoi mergeți la baie să vă spălați pe mâini și ieșiți. Și așa am făcut. Ne-am spălat bine pe mâini, în timp ce număram cu voce tare și apoi am deschis ușile cu un șervețel de hârtie și am ieșit. Am ieșit epuizată, dar parcă mai bine. Pentru că, într-adevăr, mirosul fricii se simțea în toată clinica, dar oamenii care s-au ocupat de noi s-au comportat impecabil, începând cu gardianul de la ușă și terminând cu doamna asistentă. S-au comportat impecabil chiar dacă ei sunt cei mai expuși dintre noi toți și chiar dacă și lor le e frică.

Ce vreau să spun cu povestea mea e că, la fel ca în orice tragedie, încă sunt oameni care au și probleme normale. Oameni care sunt răciți, sau care au diverse alte boli și care sunt tineri, sau copii. Lor le e foarte greu în momentele astea. Și le e frică și e normal să fie așa.

La fel, sunt și oameni care sunt bătrâni și da, și lor le e frică și e perfect normal să fie astfel.

Apoi, sunt și oameni care sunt tineri și în putere, dar și lor le e frică și să știți că și în cazul lor e la fel de normal să fie astfel.

Nu în ultimul rând, sunt toți aceia care spun că lor nu le e frică. Unii chiar fac asta din ignoranță. Nu știu care-i soluția pentru ei, dar știu sigur că mai sunt și aceia care, în spatele măștii de om invincibil ascund tot o frică. Pe ei i-aș ruga să o lase să iasă afară și pe toți vă rog să vă acceptați frica pentru că frica asta are un scop tare important. Vă apără. Dacă vă este frică de coronavirus, atunci vă veți proteja. Pe voi și pe ceilalți. Veți sta acasă, dacă puteți, și veți respecta regulile dacă sunteți nevoiți să ieșiți.

Acceptați frica. Nu vă fie rușine. Nu sunteți slabi dacă vă e frică. Faceți scenarii. Faceți planuri. Găsiți soluții pentru voi. Comportați-vă fix așa cum ați dori să se comporte cei care ne conduc. Asta vă va salva de panică. Panica nu e bună. Am experimentat-o eu astăzi. Dar nici negarea situației în care ne aflăm nu e bună. Să te pregătești pentru un posibil rău nu e rușinos și nici nu echivalează cu panica. Panica e atunci când răul te ia pe nepregătite, nu știi cum și ce te-a lovit și nici în ce direcție să te îndrepți. Frica e bună. Frica ne protejează. O spune chiar și băiețelul meu, iar el are doar cinci ani. Îi place magia și atunci cand a fost la un spectacol și magicianul i-a oferit o bomboană care făcea să dispară toate fricile s-a bucurat. Apoi, după ce s-a gândit puțin a spus – „Dar dacă îmi dispar toate fricile, eu cum mă mai apăr? ” Pentru că știe că dacă nu-i mai e frică de nimic, nu-i mai e frică nici de mașinile de pe stradă și nu mai e atent atunci când traversează, sau nu-i mai e frică nici de necunoscuți și nici să se cațere pe pervazul geamului… Nu, nu e bine să nu ne fie frică. E bine să acceptăm frica și să o folosim într-un mod cât mai inteligent pentru că nu suntem invincibili, niciunul dintre noi, dar dacă devenim conștienți de slăbiciunile noastre și acționăm în consecință, putem învinge aproape orice.