N-am idee ce părere v-ați facut despre mine cititnd un articol, sau mai multe de pe aceat blog. În general, nu doar acum. Nu știu dacă par tristă, optimistă, superficială, sau naivă; dacă par ignorantă, sau deșteaptă. Nu știu dacă mă plang prea mult, sau prea puțin. Nu știu dacă am făcut vreodată ceva bun, sau doar m-am descărcat de ce simțeam. Nu știu nimic și, mai ales, nu știu nici ce am transmis zilele astea. Ce a ajuns de la mine la cei care au citit vreun articol pe aici? Cât din ce simt în realitate a depășit barierele unor cuvinte doar scrise în miez de noapte și cât de mult contează?

Nu știu exact ce și cum o să scriu mai departe, dar știu că mi-aș dori sa povestesc despre rețete magice prin care viața cu copiii în casă poate fi doar roz; despre activități de făcut împreună, despre cărți de citit, despre bucurie. Lumea are nevoie de bucurie, iar eu am o mulțime de idei interesante și frumoase în minte. Ba chiar începusem un proiect frumos despre asta.

Totuși, adevărul e că nu mă simt prea bine. Ideile alea sunt în mintea mea, dar sunt departe. Nu reușesc să le pun în practică. Nu reușesc să mă adun. Singurele momente care au fost cât de cât ok au fost cele în care am scris.

Nu e o noutate ce zic. Acum vreo săptămână nu mă simțeam prea bine și l-am rugat pe soțul meu să-și ia câteva zile libere. I-am spus că am nevoie de o pauză, altfel o să cedez, iar el și-a luat liber vineri și luni (adica azi) ca să îmi ofere câteva ore de odihnă, ieșind el cu copiii la plimbare. Între timp, situația în lume și în țară s-a schimbat și m-a prins nepregătită. Doar că nici asta nu e o noutate pentru că eu am învățat deja, bine de tot, că niciodată răul nu te prinde pregătit, fără ca asta să însemne că nu se putea și mai rău și mă gândesc acum la toți acei oameni care sufera tare de tot acum. Doar că acest articol nu e despre ei, deși îl vor avea și ei pe al lor. Cu riscul de a fi catalogată drept egoistă, acest articol este despre mine.

Pe lângă faptul că nu eram eu bine deloc, situația asta nici nu se potrivește cu felul meu de-a fi. Nu că s-ar potrivi cuiva, dar vreau să spun că sunt în categoria acelor oameni care sunt mai tare afectați de statul în casă. Ironic e că sunt și o persoană introvertită, deci în mod normal nu tânjesc prea tare după compania oamenilor, nu îmi place aglomerația și ador să îmi petrec timpul în casă. Chiar spuneam despre mine că aș putea să stau oricât în casă și n-aș avea o problemă cu asta. „Ai grijă ce-ți dorești!” spune o vorbă.

Tot în aceeași idee, găsisem zilele trecute un fel de glumă care spunea că introvertiții au așteptat toată viața lor acest moment. Am zâmbit, da. Apoi, tot zilele acestea am văzut pe facebook un mesaj care spune, în mare – nu mi-l amintesc exact – că bunicii noștri au luptat în război, iar nouă ni se cere să stăm pe canapea, în confortul casei noastre. Am putea, deci, să facem asta. Pe bună dreptate, nu? Doar că există un „dar”.

Vă reamintesc că izolarea a fost inclusiv o metodă de tortură. Poate chiar mai e, pentru că sigur sunt multe lucruri pe lumea asta pe care nu le știm. Nici nu vreau să mă gândesc cum îi e unui om care acum e singur de tot.

Apoi, mai sunt oameni care datorită unor traume prin care au trecut pot avea o problemă destul de mare atunci când se văd în situația în care simt că pierd controlul asupra lor și asupra a ce li se întâmplă. Faptul că trebuie să rămână la domiciliu, închiși în casă – chiar dacă nu-i inchide nimeni cu cheia, deși și acest scenariu este posibil, dacă se îmbolnăvesc – agravează starea lor. Totuși, în egală măsură o agravează și alegerea de a ieși afară pentru că tot de lipsa de control vorbim. Pentru că afară te poți îmbolnăvi.

Eu mă aflu în această categorie. Mă aflu în categoria oamenilor slabi, dacă doriți să le spuneți astfel, pentru care este extrem de greu de dus psihic această situație.

Apoi, când acești oameni mai au și copii mici, lucrurile ajung la un alt nivel. Copiii simt starea adultului care ar trebui să le fie stalpul de siguranță. Ei acționează în consecință.

Sunt sigură că sunt multi ca mine. Pe mulți îi tot vedem, iar diferența dintre mine și alții e că lupta și frământările mele încă se duc doar în mine. Nu ies in evidenta, nu am luat, sau cel putin asa cred, decizii nesăbuite și deși oscilez de la o extremă la alta reușesc să gasesc un fel de echilibru. Foarte fragil însă. Totuși, încerc să fiu puternică pentru copii.

Mai vreau să vă spun ca toate mesajele agresive adresate acelor „inconștienti” care ne pun în pericol nu ajută pe nimeni, ci doar îi pot face pe acei „inconștienți” să se simtă mai rău si să acționeze și mai nesabuit. Eu sunt sigură că nimeni nu vrea sa se sinucida astfel și nici sa omoare pe alții acum, în felul acesta. Sunt insă oameni pentru care izolarea din prezent ar putea să fie un cosmar mai negru decat perspectiva de a se îmbolnăvi, sau de a muri din cauza virusului. Daca intalniti un astfel de om, nu il atacați. Va faceti rau inclusiv voua pentru că, asa cum spuneam, doar il veti face sa se simta si mai rau, si mai neputincios în fata acestei situatii in care nimeni nu poate nega neputința. Apoi, agravandu-i starea, il puteti provoca să se poarte și mai nesabuit si asta ne afectează în egală masură pe toți. Dacă întâlniti un astfel de om, ajutați-l chiar si doar daca faceti asta din egoism, pentru că, de fapt, doriți să va ajutati pe voi. Daca nu-l puteți ajuta, mai bine nu spuneți nimic.

Cum anume să ajutați? Nu știu nici eu exact. Daca as știi, nu m-as mai simti cum ma simt. Totuși, cred ca empatia e primul pas. Încercați să îl înțelegeți, oricât de absurdă vi se pare atitudinea lui. Nu deveniți agresivi verbal, nu atacați, nu porunciti. Un care simte că pierde controlul asupra propriei persoane va acționa și mai periculos dacă i se poruncește. Încercați să apelați la rațiune, să convingeți cu argumente spuse frumos.

În ceea ce ma privește, n-am nici cea mai mică idee cum voi reuși să manageriez situația asta. Nu știu cat de grave vor fi rănile cu care voi ieși și din lupta asta. Dacă voi ieși, pentru că nici asta nu știu. Nu există certitudini în zilele acestea. Sau există foarte puține. Spre exemplu, eu știu că există o modalitate sigură 100% sigura prin care pot ieși din casă fără să mă îmbolnăvesc și fără să contribui în vreun fel la răspândirea unui virus cu care sper că nu m-am întâlnit până acum. Care e aceasta? Blogul meu. Scrisul. De asta scriu despre Coronavirus. Așa ies din casă, mă întâlnesc cu el, îi spun că mi-e frică, sau îi râd în față, în timp ce el nu mă poate atinge.

Cât despre cum o sa scriu de acum încolo, îmi dau seama, în acest moment, că s-ar putea să scriu mai des despre cât de rău mă simt, despre cât de greu îmi e, despre cum partea irațională din mine încearcă să preia controlul asupra părții care gândește. S-ar putea să nu fie plăcute, sau ușor de dus aceste articole, dar s-ar putea să am nevoie de ele. Nu sunt un strigăt de ajutor, sunt doar o evadare din lumea noastră care pare că a devenit o închisoare cu un stăpân necunoscut și știm deja că necunoscutul sperie cel mai tare.

E greu să îmi asum asta. Mă bazez pe faptul că nu am cititori prea mulți. Atât de puțini sunteți că eu n-am primit niciodată un comentariu, sau mesaj răutăcios. Totuși, recunosc că mi-e frică și din acest punct de vedere pentru că fix aseara am ptimit un mesaj usor rautacios – nu aici, pe blog – de la o persoană pe care nu o cunosc, iar mesajul m-a afectat. Mi-a teamă că mă arunc singura în gura lupului, dar mă gandesc că lupul acesta nu e așa de fioros ca cel de afară. Plus că în dimineața asta am facut o nebunie mult mai mare – din interiorul casei mele, cu ajutorul unui e-mail – deci sper să mă descurc.

Voi încerca, desigur, să scriu și alte articole, în special cele pentru SuperBlog. Sper să nu se anuleze cumva concursul pentru că imi distrage atenția într-un mod plăcut. Sper să și reușesc.

Apoi, poate voi scrie și articole mai optimiste, cum a fost cel de aseară. Sper.

La final, nu știu ce să spun bun. Va doresc sa fiți bine și să aveți rabdare și înțelegere și pentru toți cei care nu sunt eroi în zilele astea. Pentru toți cei cărora le e greu fără să facă nimic deosebit, fără să fie în prima, sau în a doua linie. De terminat se va termina. Asta e sigur. Nu știu câți vom mai fi la final – dintre toți oamenii din lume, zic, nu doar din Romania; încă suntem bine aici – si nu știu câți vom mai fi sănătoși psihic. Totuși, de terminat se va termina și, într-un fel, sau altul, așa cum spuneam și aseară, va fi bine.

Fotografie de Taryn Elliott pe Pexels.com