Tăcerea din bloc

Atentie! Urmează un articol trist.

Oare câți dintre noi suntem prieteni cu vecinii din bloc? Oare câți dintre noi avem numerele lor de telefon? Eu nu sunt și nu le am. Am fost, înainte să mă mut aici. Aici, însă, e un bloc prea mare. Mă salut cu toți vecinii – mai puțin unul care nu prea salută, în general – iar cu unii vorbesc și mai mult de atât. În general cu cei care au copii – copii care se jucau cu copiii mei în parc – dar și cu bătrânii care, la rândul lor, sunt atrași de copii. Apoi, de vreo două ori mi-a lăsat curierul un pachet la vecina de lângă noi, iar o dată, acum mult timp, când era Maria bebelușa și eu eram singură acasă, am împrumutat de la ea o ceapă. Totuși, n-am ajuns cu nimeni în acel punct în care să facem schimb de numere de telefon; n-am ajuns cu nimeni în acel punct în care să vorbim și despre altceva cu excepția vremii de afară, sau a unor lucruri de suprafață, legate de copii.

Îmi dau seama că nu știu nimic despre ei și îmi mai dau seama că îmi lipsesc discuțiile dintre cele două doamne bătrâne care stau pe același etaj cu noi. Sunt singure și nu le-am mai auzit în ultimul timp vorbind pe hol una cu cealaltă. Îmi lipsesc, deși vorbeau doar lucruri neinteresante pentru mine, sau, uneori, îmi atrageau atenția că n-au copiii căciulă, sau altele asemenea. Și nu pot să nu mă gândesc la cum s-or simți ele. Singure, în casă. Pe una am văzut-o saptămâna trecută cum se chinuia să ducă un troller și o sacoșă. Înainte, stătea pe o bancă în parc și privea copiii. Nu, nu am ajutat-o cu bagajele. Nici nu puteam, e drept, dar nici nu aș fi indraznit. Nici nu știu să folosesc interfonul pe post de telefon și nici n-aș știi ce să le spun. Apoi, femeile acestea nu aud bine. Când vorbeam cu ele trebuia să vorbesc foarte tare. Trist.

Ce vreau să spun e că mă deranjează și mă întristează tăcerea din bloc. Nici liftul nu se mai aude, decât foarte rar. Nu știu nimic de nimeni. Nu știu dacă cineva se simte rău, sau dacă alții se simt bine. Dacă toți oamenii din bloc respectă regulile, sau dacă sunt și dintre cei care cred că toată treaba asta e o glumă. Nu cunosc pe nimeni foarte bine, ca să știu astfel de lucruri. Suntem înconjurați de oameni, dar teribil de singuri. Cred că nu sunt singura în situația asta. Și e trist. Mai ales că unii sunt singuri în casă. Fără copii care să-i facă să se urce pe pereți, fără Facebook, fără tablete, sau smartphone-uri, eventual doar cu televizoarele care, din câte observ la mama mea, nu ajută deloc. Totuși, ea e la țară. Are o curte uriașă, nepoții cu ea, o mini seră și multă treabă de făcut.

Iar n-am nimic bun de spus. Ba chiar cred că în multe cazuri pandemia asta nu a schimbat nimic. Eram oricum departe unii de alții, dar ne mai atingeam în aglomerația din lift, sau din autobuz, sau mai ziceam un “bună ziua”. Acum nici astea nu mai sunt.

1 thought on “Tăcerea din bloc

  1. Poti sa incepi tu o initiativa, sa lasi un afis pe lift pe care sa scrie fiecare cum se simte, spre exemplu. Sau sa iesiti pe balcoane la ora 20, ca aici, si sa va aplaudati unii pe altii pentru ca faceti ce e corect, sau personalul sanitar care e pe baricade, sau lucratorii din supermaket-uri, voi alegeti. Nici eu nu imi cunosc vecinii, de altfel m-am mirat cand am vazut cati incap in cladirea asta subreda :), dar momentul de seara in care ies toti este aproape magic. Curaj! 🙂
    P.s. Probabilitatea ca aceasta initiativa sa reuseasca intr-un bloc din Bucuresti este minima, dar nu se stie, poate vei fi suprinsa.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close