Cu toții avem frici, iar ele sunt normale. Totuși, atunci când o anumită frică nu ne lasă să trăim e o problemă.
Pe mine m-a copleșit frica zilele acestea. Atât de tare că aproape că o simțeam cum mă sufocă. Credeam din ce în ce mai mult că nu pot duce toată treaba asta din punct de vedere psihic. Pentru că, dacă la multe dintre fricile mele găseam soluții, la una mă blocam. Cea mai mare frică a mea, cel mai rău scenariu din mintea mea părea că nu are nicio rezolvare. Am vorbit cu două persoane dragi despre asta, dar n-am reușit să mă liniștesc; aveam nevoie de mai mult.
Totul până aseara. Avusesem o zi teribilă și i-am scris unei persoane cu care nu m-am întâlnit niciodată, câteva cuvinte despre frica mea. A încercat să mă încurajeze și pentru asta îi mulțumesc. Cel mai mult însă îi mulțumesc pentru că m-a ascultat – sau citit, în cazul acesta. Pentru că, după aceea, aruncându-mi ochii chiar pe cuvintele scrise de mine, mi-a răsărit în minte un gând. Gândul că s-ar putea să nu fiu singură. Gândul că mai sunt și alții care se confruntă cu aceeași frică. Și m-am gândit să fac un grup. Un grup pe Facebook în care să îi invit pe alți oameni, aflați în situații similare, să mi se alăture. Să fim împreună, cum ar veni, pentru că sunt sigură că nu sunt singura mamă care se teme pentru copiii ei, sau, mai exact, pentru ce s-ar putea întâmpla cu copiii ei, dacă chiar ea, mama, s-ar îmbolnăvi.
Peste tot ni se spune că cei care duc cel mai bine virusul cel nou sunt copiii. Cred asta. E unul dintre puținele lucruri pe care le cred. Sunt sigură că dacă s-ar îmbolnăvi copiii mei, și-ar reveni imediat. Nu încercați să combateți asta și nici nu mă întrebați de unde știu. Pur și simplu știu și am încredere mare în faptul că ei vor fi bine.
Nu am aceeași încredere atunci când vine vorba despre mine și despre tatăl lor, iar ăsta e gândul care mă chinuiește cel mai tare; întrebarea care nu-mi dă pace. Ce se întâmplă cu copiii dacă părinții se îmbolnăvesc, au nevoie de spitalizare și nu îi mai pot îngriji? Cine și cum are grijă de ei?
Sunt sigură că nimeni nu îmi poate oferi un răspuns. Sper să nici nu fie nevoie să îl aflăm vreodată.
Ce știu însă e că noi suntem singuri. Mama mea este la peste 300 de kilometri distanță. Mama soțului meu nu mai e și oricum nici ea nu era în București. Da, avem câțiva prieteni, dar unii au și ei copii. Cine și-ar risca viața ca să aibă grijă de copiii mei? De fapt, întrebarea nici nu-și are rostul. Copiii ar intra în carantină, normal. Unde anume și cum le-ar fi acolo?
Da, știu, multor oameni li se pot părea inutile aceste întrebări. De ce să ne chinuim cu ele? De ce să nu ne gândim că totul va fi bine? Tocmai pentru că unii dintre noi avem nevoie de o asigurare. Avem nevoie să știm că va fi bine, în caz că e rău. Negarea fricilor nu funcționează, sau cel puțin nu la mine. Mă consumă pe dinăuntru într-un așa fel încât nu mai pot funcționa. Plus că am mai trecut printr-o tragedie acum prea puțin timp. Am mai fost cândva foarte aproape de moarte, am mai trăit cândva în incertitudinea care ne înconjoară azi pe toți. Da, totul chiar va fi bine, dar nu pot să mă bazez doar pe asta.
Astfel că mi-a venit ideea acestui grup. Un grup virtual al părinților singuri. E dur cuvântul, dar e real, pentru că vorbesc despre acei părinți care sunt departe de restul familiei, sau poate chiar nu au o familie extinsă; acei părinți care își cresc singuri copiii și nu pot să își ia liber de la asta; acei părinți care se bazează doar pe ei înșiși, indiferent că sunt unul, sau doi. Acei părinți care nu pot să își răspundă la întrebarea de mai sus într-un fel care să-i liniștească – Ce se întâmplă cu copiii mei dacă eu mă îmbolnăvesc? – acei părinți care își doresc să fie bine și psihic, nu doar fizic copiii lor.
Cum va funcționa? Cea mai bună idee pe care o am acum este ca scopul grupului să fie fix acela de a acționa în cazul în care apare o astfel de situație. Dacă se întâmplă să se îmbolnăvească un părinte, acel părinte va anunța acest lucru, iar ceilalți membri se vor asigura prin toate mijloacele la care au acces că sunt bine îngrijiți copiii celui bolnav. Nu mă refer la contact fizic, ci la tot ce se poate face online și/sau prin telefon și sunt sigură că se pot face multe, inclusiv o discuție cu copilul, prin care acesta să fie încurajat, așa cum doar un părinte poate să încurajeze un copil.
Apoi, mă gândesc că pe acest grup părinții ar putea și să își exprime gândurile și temerile. Contează mult să te descarci. Am simțit eu. După ce am scris ce simt, mi-a venit ideea grupului și azi am fost mult mai bine. Aseară nici n-am putut să le citesc copiilor. Pur și simplu am izbucnit în plâns. Azi am fost bine, am râs, ne-am jucat și au adormit zâmbind. Pentru că am reușit să mă descarc și să găsesc o cale pentru a trăi cu frica mea.
Nu îmi fac mari speranțe. V-am mai spus cândva despre cât de bine mă înțeleg eu cu Facebook. Mă îndoiesc că voi deveni dintr-o dată expertă și voi ajunge la toți oamenii care ar putea avea nevoie de un astfel de grup. Cred totuși că și dacă vor fi foarte puțini, tot va fi ceva.
În cazul în care vă aflați printre ei și vă confruntați cu frica de mai sus, găsiți link către grup mai jos. Am apucat doar să îl creez și să scriu câteva cuvinte. Voi mai lucra mâine la el, trebuie să găsesc câteva întrebări cheie pentru cei care doresc să intre, pentru că e un grup sensibil, vreau să-l feresc de oameni care ar putea să fie în vreun fel răuvoitori. Acum e târziu, dar sper să fie bine. Totul. 🙂
carrusel 