Titluri mai multe și mai diverse ca în zilele acestea n-am citit niciodata. Toată lumea dă sfaturi, fiecare știe ceva, cu toții avem ceva de spus. E bine și e și normal, dar per total e haos și prea multă informație. De asta am și spus titluri și nu articole. Pentru că n-am citit tot și știu că nu aș fi putut face asta nici dacă nu erau copiii. Dar este bine și normal pentru că oamenii nu sunt învățați să trăiască în izolare, nu sunt făcuți să vorbească doar cu ei înșiși, deși nu ne-ar strica deloc să încercăm asta. Fără să fim forțați, desigur.

Totuși, faptul că e normal nu schimbă faptul că e copleșitor. E copleșitor să vezi câte oportunități ți se deschid (exemplu- tur virtual al unor muzee în care unii dintre noi n-am fi ajuns niciodată dacă nu se intampla asta), câte activități ai de făcut, cât de multe au oamenii de spus. Apoi, dacă mai povestesc și despre cât de bine le e lor în timp ce ție îți este rău, e de-a dreptul chinuitor. Te poți înfuria atunci și pe bună dreptate, numai că în spatele fiecărui articol care a apărut în ultimul timp stă o nevoie. Nevoia de a face ceva, nevoia de a nu fi inutil, nevoia de a nu fi singur, nevoia de a trăi, nevoia de a îi proteja pe cei dragi, nevoia de a fi văzut, nevoia de a nu pierde controlul asupra propriei persoane, nevoia de a constientiza că ești bine… Încă ești bine. Aceasta din urmă, în special, necesită un mare efort. E greu să vezi și să simți că ești bine, atunci când lumea se prăbușește în jurul tău. E greu, dar nu imposibil, dacă te oprești puțin din privit afară și privești mai aproape. Mulți dintre noi încă suntem bine, chiar și în situația aceasta. Suntem bine în acest prezent și da, nu știm ce o să fie mâine, sau peste cinci minute. Dar niciodată n-am știut.

Trăiesc cu sentimentul acesta de mai bine de 4 ani. De mai bine de patru ani sunt conștientă în fiecare clipă din viața mea de faptul că în secunda urmatoare viața mea se poate schimba, sau se poate termina. Pentru că în urmă cu mai bine de patru ani, într-o zi normală de vineri, viața mea chiar s-a schimbat. Brusc, fără să anunțe înainte. N-am avut parte de niciun avertisment, cum avem noi toți acum. Nimic. Pur și simplu s-a întâmplat, iar sentimentele pe care mi le induce situația din prezent nu-mi sunt străine. Doar că atunci eram singură și lumea întreagă nu știa durerea mea. Când mergeam pe stradă nu întâlneam ochi în care să citesc fix ce simt eu, când intram pe Facebook nu găseam nenumărate articole care să îmi împărtășească durerea. Și totuși, lumea mea s-a sfârșit atunci. Apoi a început să renască ușor, dar încă fragilă și doar pentru a primi o nouă lovitură. De data asta sunt, totuși, altfel. Pentru că nimic nu a mai fost la fel după acea zi de vineri. La fel cum nimic nu va mai fi la fel atunci când va trece nebunia asta, pentru că de trecut va trece.

Atunci am învățat să râd chiar dacă muream încet pe dinauntru. Acum mi-a fost greu să fac asta pentru că încă nu eram bine și pentru că sunt sensibilă atunci când vine vorba despre copii. Am nevoie să-i știu în siguranță. Mi-e greu să accept că această nevoie nu poate fi îndeplinită, dar asta nu schimbă faptul că acum, când scriu, sunt bine. Am avut o seară normală, aproape ca de weekend. Soțului meu i s-a schimbat programul și ajunge mai devreme acasă. Le-a făcut el baie copiilor, fix așa cum face în weekend, timp în care eu m-am întins pe un fotoliu, cu telefonul în mână. Nu l-am pornit pentru că altceva mi-a atras atenția. Copiii râdeau. Râdeau tare, așa cum râd de multe ori la baie – atunci când nu se ceartă pe rațuște, sau pe săpun, sau pe orice. Râdeau și apoi au ieșit veseli. I-am uscat pe păr și a urmat o rundă de negocieri. Mai voiau joacă. Mereu mai vor joacă, în timp ce noi abia ne mai ținem pe picioare pe lângă ei. La fel ca în oricare altă zi. I-am convins până la urma și ne-am așezat în pat și am citit. Fix la fel cum facem în fiecare seară. Apoi a urmat o nouă rundă de negocieri și, într-un final, au adormit. La fel ca în fiecare seară.

Da, ceva nu mai e la fel, dar dacă reușești, măcar și pentru câteva clipe să te desprinzi de acel ceva, te poți bucura măcar și doar de o seară. Sau de oricare alte momente care sunt la fel. Atunci ești bine.

Îngrijorarea e normală și necesară. Îngrijorarea, de exemplu, m-a cuprins ieri când am primit comanda de la Mega. O comandă în care aveam, printre altele, făină. Nu a ajuns la mine, deși era plătită – mi s-au returnat banii – și, la fel, alte câteva produse nu au ajuns. Peste tot se spune că sunt stocuri, dar făina mea nu a ajuns și n-a ajuns nici gemul de prune din care mai am doar pentru vreo trei zile și fără de care Tudor o să fie foarte supărat. Am făcut o nouă comandă în altă parte. Rămâne de văzut ce va fi cu ea. Cert e că toată treaba asta a creat un disconfort. M-am gândit atunci că poate sunt și oameni care abia așteptau comanda lor la Mega și care nu mai aveau deloc anumite produse, iar acele produse n-au ajuns. Mi s-a strans sufletul și încă simt asta când mă gândesc, dar în seara asta am resescoperit că eu sunt bine. Noi suntem bine. Eu încă am făină și știu să fac și pâine, aceasta nefiind o activitate nouă pentru mine, după cum unii dintre voi deja știți. Am și drojdie și am și gem pentru încă trei zile. Și de ieri am și Nutella (!:). Da, se vor termina și atunci când se vor termina voi reuși, sau nu să cumpăr altele. Contează însă că le am în acest moment. Am pâine făcută de noi, am fructe și legume proaspete datorită unor oameni minunati, am o bibliotecă uriașă cu cărți, atat pentru copii, cât și pentru adulți, și am și un balcon, fie el și inchis, transformat în loc de joacă acum – nu îndrăznesc să pun poze, cu siguranță nu e balconul visurilor mele. Mai am doi copii minunați care în seara asta au râs și care acum dorm liniștiți, în timp ce eu abia îmi țin ochii deschiși ca să scriu acest articol. La fel ca de obicei. Nimic nu e altfel în acest moment în care scriu, chiar și dacă totul e altfel.

Da, sunt oameni care în acest moment suferă tare. Îmi pare rău de ei mai mult ca niciodată, dar mi-am amintit că ei au existat mereu. Lumea și-a îndreptat dintr-o dată atenția asupra celor care suferă pentru că acum nimeni nu mai poate nega acel „Mâine s-ar putea să fie rândul tău”. Dar ei au existat mereu chiar dacă nu aveau coronavirus, ci altceva. Tot mereu a existat și această posibilitatea ca oricare dintre ceilalți să fie următorul. Doar că mulți nu erau conștienți de asta si fix de asta e o provoare să vezi binele și normalul din viața de acum, pentru că știi că mâine ai putea să fii tu cel care suferă; pentru că peste tot auzi doar asta. Dar asta nu schimbă faptul că binele și normalul încă există. Da, stăm mai mult acasă – unii – dar o parte din acest timp îl petreceam și înainte acasă. Să îl trăim normal, zic. La fel ca până acum. Dacă putem păstra o parte din normalul de dinainte, să o facem și să o facem fără să ne gândim la ieri, la mâine, la frigiderul care se golește, sau la boala care se răspândește. Să luam o pauză și să fim bine. Să conștientizăm binele nostru din acest prezent. El încă există chiar dacă nu pentru toti și chiar dacă eu n-am acum cuvinte și pentru cei care sunt deja victime. Pentru că am nevoie de o pauză de ei, oricât de mică. Cu toții avem nevoie de ea. Astfel că dacă aveți momente normale trăiți-le din plin și constientizați ca sunteți bine acum. Apoi întindeți-vă în pat și adormiți ca în oricare altă seara normală, dintr-o lume normală.Fară ieri, fără maine. Doar acum. Fiți bine. Chiar și doar pentru o clipă.