Nu pot să spun că știu exact cum arată fericirea, dar s-ar putea să fie momentul acela, când un băiețel mic sare în sus de bucurie doar pentru simplul motiv că are voie să mănânce ceva dulce; sau momentul acela în care o fetiță mică descoperă că poate privi lumea printr-o felie de pâine prăjită cu sare; sau, poate, momentul acela în care un băiețel mic descoperă că poate privi luna de pe cer din patul lui, înainte să adoarmă; sau poate e acel moment în care unei fetițe mici îi strălucesc ochii atunci când zâmbește; sau poate e chiar momentul acela în care faci o baie fierbinte și prelungită după o săptămână întreagă de durere. Nu știu, dar știu că în seara asta e posibil să fii simțit așa ceva. Pentru că deși fetița mică e încă slăbită, faptul că mi-am ascultat instinctul și am acționat din timp a contat enorm. Ea nu s-a simțit la fel de rău ca frățiorul ei și cu fiecare clipă care trece e din ce în ce mai bine. Deci suntem bine.

Nu mi-a trecut frica și sigur nu pot spune că sunt relaxată. Faptul că mica noastră dramă, desfășurată într-un banal apartament de bloc, se apropie de sfârșit, mă face să mă simt mai bine, dar știu că dincolo de zidurile acestui apartament încă se desfășoară o dramă și mai mare. Una care nu și-a atins încă punctul culminant. O las însă, pentru că nu o pot duce acum și nici nu cred că e nevoie. Acum vreau să mă bucur de încă o seară normală. Una în care copiii au adormit bine și sunt aproape sănătoși. Vor fi și în viitor? Nu știu, dar cred, din nou, că e mai bine să trăim prezentul. E nevoie, chiar, să își trăiască fiecare, prezentul lui și nu mă refer aici la acela virtual. Dacă, spre exemplu, aș fi rămas blocată pe știrile despre coronavirus nu mi-aș fi putut îngriji copiii în săptămmâna care a trecut. Dar i-am îngrijit și am reușit și sunt mândră de mine. Am fost la limită, dar am reușit, iar acesta e cel mai important detaliu al acestui moment, pentru mine. Faptul că ei sunt bine și noi cu ei.

Sper să avem un weekend liniștit și să reușim să ne organizăm. Îmi dau seama că abia acum începe, cu adevărat, izolarea noastră. Deși eu și copiii am stat în casă și până acum, abia acum e începutul, pentru că, până acum, nu Coronavirusul ne-a împiedicat să ieșim, ci altă boală. N-am profitat de aproape nimic din ce a apărut online, n-am făcut nimic. Sper să începem mâine și, cumva, abia aștept. Abia aștept să îmi petrec timpul frumos, în casă, deși, ușor, ușor, încep să simt consecințele faptului că stau într-un spațiu închis de două săptămâni. Dar nu-mi doresc să ies și nici nu voi ieși dacă nu am o urgență cu adevărat mare. Atât timp cât încă mai funcționează Bringo și Glovo, eu nu voi folosi cumpărăturile ca pretext pentru a ieși afară din casă. Am decis asta duminica trecută. Atunci am ieșit ultima dată. Atunci, într-o dimineață prea rece, când am fost nevoită să merg urgent la farmacie și la magazin, am început să plâng pe stradă și am zis că nu mai vreau să ies. Pentru că n-am reușit să înțeleg de ce duminică dimineața era atât de aglomerat în cartierul meu, când în trecut era pustiu la aceeași oră. Într-o oră, cât am fost plecată, am luat contact cu zeci de oameni. Apoi m-am întors tremurând, acasă, la copiii mei, dintre care unul era bolnav. Și nu-mi puteam scoate din cap faptul că virusul ăsta nou afectează mai tare pe cei deja bolnavi. Și eram furioasă pe oameni și nu reușeam să înțeleg de ce e musai să plimbi cățelul pe o stradă deja aglomerată, sau de ce cei de la Mega Image lăsaseră să intre atât de mulți oameni în magazin. Am încercat atunci să mă gândesc că, poate, și alții ieșiseră din casă tot pentru o urgență, așa cum făcusem eu, dar n-am reușit să mă conving eu pe mine de faptul că acei oameni avuseseră toți o urgență fix în acel moment. Nu mi-am promis atunci că nu voi mai ieși, ci mi-am dorit asta. Pentru că eu, în mod normal, aș fi ieșit cu copiii. Am fi mers în locuri izolate, nu ne-am fi apropiat de oameni, n-am fi pus pe nimeni în pericol. Dar, din păcate, nu pot controla ce fac alții. Pot să nu mă apropii eu de oameni, dar nu pot împiedica oamenii să se apropie de mine. Așa că e mai bine în casă și abia aștept să găsesc tot felul de activități frumoase pe care să le facem împreună. Sunt chiar entuziasmată și cred că o să fie frumos. Sănătoși și împreună să fim. Apoi, că suntem afară, sau în casă, e mai puțin important. Cum spuneam aseară, doar noi alegem ce vedem – binele, sau răul, frumosul, sau urâtul. Sper să reușesc să văd cât mai des frumosul, chiar dacă știu că nu mă voi putea detașa cu totul și sper să fiu un exemplu bun pentru copii. Vă doresc și vouă, celor care ați citit acest articol, să vedeți binele, iar dacă stați în casă, izolați și vă e greu, începeți prin a accepta asta. E primul pas și cel mai important. Apoi puteți să căutați soluții prin care să vă fie mai bine. Ele există, mereu.