Băiețelul meu a fost tare furios astăzi. Pe bună dreptate, desigur. A zăcut câteva zile și când spun zăcut asta înseamnă că nici în fund, în pat, nu s-a ridicat. Ieri a fost mai bine, iar azi, de dimineață, era aproape că nou, deși noi, cei care îl cunoaștem, n-avem cum să nu observăm cât a slăbit zilele astea și cum încă e palid și ușor trist. Dar era bine și s-a trezit zâmbind, iar eu i-am zâmbit înapoi. Totul până când, la scurt timp, am început să observ primele semne de boală la surioara lui mai mică. În mod normal nu l-aș fi acordat atenție, dar având experiența zilelor trecute m-am alarmat. N-am mai putut să mă bucur cu totul de faptul că el era bine pentru ca eram speriată; pentru că știu că o astfel de boală e cu atât mai greu de dus și mai periculoasă, cu cât e copilul mai mic. Cu el a fost greu, teribil de greu, iar el e foarte cooperant în situații din acestea. Surioara lui nu e.

Nu le-am spus nimic copiilor. N-am vrut să îi sperii și pe ei, dar știu că m-au simțit, mai ales că sunt și foarte obosită și îmi e greu să mai am răbdare. Am încercat însă și m-am si jucat cu ei, cum am putut. Când o vedeam pe ea cum râde și cât de vioaie e mă gândeam că sigur am început să fiu paranoică. Nu e bolnavă. Doar mi se pare.

Apoi au adormit amândoi. De obicei, băiețelul nu doarme la prânz, dar acum e încă slăbit. Când s-au trezit m-au întâmpinat amândoi zâmbind. Aceea a fost ultima clipă în care mi-a mai trecut prin cap că poate, totuși, mă înșel. În secunda doi a devenit evident că fetița mică e bolnavă și apoi simptomele au început să apară rapid și agresiv. Acum zace ea.

În tot timpul ăsta frațiorul ei a devenit din ce în ce mai furios, făcându-mi ziua și mai grea. Primul impuls a fost să îi spun și eu lui vorbe grele; să îi spun cât de nedrept e să se comporte astfel; să îi amintesc cât de cumințică a stat surioara lui când a fost el bolnav și a avut nevoie de aproape toată îngrijirea mea și cum nu e deloc ok să fie atât de necunoscător. Apoi mi-a venit să îi spun despre toți oamenii care suferă tare de tot acum – mult mai tare ca noi – în lume, și cum e o atât de mare prostie ca el să urle pentru nimicuri.

M-am oprit și n-am zis nimic din toate astea. N-am zis nici ceva bun, dar măcar n-am zis rău. Până în seara asta când, înainte să adoarmă, i-am reamintit de un mic joc al nostru. I-am spus că îl înțeleg și știu că e foarte greu pentru el. Nu doar ca nu mai poate ieși afară și lumea lui mică s-a schimbat atât de tare în ultimul timp, s-a mai și îmbolnăvit tare și a suferit mult, iar azi, când se simțea și el mai bine, s-a îmbolnăvit Maria și totul s-a dat și mai tare peste cap. Da, îl înțeleg și e normal să fie furios și trist. Și eu sunt.

Nu m-am oprit aici. I-am mai spus că da, a fost o zi grea, dar că mereu, în orice întâmplare urâtă, sau grea,există și ceva bun. Am început apoi să enumăr toate lucrurile bune care i s-au întâmplat astăzi. În primul rând, astăzi s-a simțit bine și nu l-a mai durut nimic. Apoi, tot astăzi, a avut voie să mănânce câteva feliuțe de măr și un anumit baton cu cereale pe care și-l dorea mult. Nu în ultimul rând, tot astăzi am construit două minunate turnuri din Lego,am făcut câteva activități pentru grădiniță și apoi au primit o trusă pentru pictură pe față pe care și-o doreau foarte mult. Ne-am colorat într-un mare fel și am râs și a fost bine. Da, nu e ok că s-a îmbolnăvit Maria, dar nu doar îmbolnăvirea ei s-a întâmplat astăzi, ci și o mulțime de alte lucruri frumoase. I-am repetat că mereu există bine și frumos, oricât de greu ne-ar fi. Trebuie doar să alegem să îl vedem. I-am spus și că totul va fi bine și i-am povestit despre cât de mult mai frumos o să fie atunci când o să se termine toată nebunia asta. A adormit frumos și liniștit în brațele mele. Și a fost bine.

Sper să fie bine și fetița mică. Sper să reușim să o ajutăm și pe ea să fie bine, fără să ajungem în spital. Am, din nou, oameni minunați alături de mine și sunt tare recunoscătoare pentru asta. Sunt recunoscătoare și pentru că micuța a găsit putere să zâmbească înainte să se pună la somn, deși o durea tare și deși și ei i-a dispărut culoarea din obraji. Nu mai sunt furioasă pentru că Tudor plângea azi din motive care mie mi se păreau prostii, sau nimicuri. Din contră, sunt recunoscătoare și pentru faptul că amândoi încă pot plânge din astfel de motive și sper ca boala asta de acum să fi fost- deși n-am trecut încă – cel mai greu lucru din viața lor de copii mici. Pentru că da, e greu, dar se poate mult mai greu. Încă suntem bine. Suntem acasă.

Aștept să se facă bine fetița mică și să ne bucurăm de balconul nostru. După așa o boală, o să fie absolut minunat să putem ieși pe balcon. A fost atât de frig, iar Tudor a fost atât de bolnav, că nici acolo n-am ieșit, iar pe Maria nu o puteam lăsa singură. Cert e că în condițiile acestea izolarea e cea mai mică dintre problemele noastre. Noi nu ne-am jucat nici în casă până astăzi, deci sigur vom avea multe de (re) descoperit și o să fie minunat. Pentru că în orice lucru bun e și un strop de bine. Chiar dacă atunci când ni se întâmplă e greu să îl vedem și chiar dacă, uneori, nu reușim să îl găsim niciodată, acest ceva bun există mereu.