Cum văd copiii lumea noastră/ Despre izolare

Fotografie de Anna Shvets pe Pexels.com

Am scris acest articol în urmă cu puțin timp, dar înainte să înceapă această criză prin care trecem toți. Articolul este și despre izolare. Am simțit să îl public, așa cum e el, fără să îl adaptez în vreun fel, pentru că dacă l-aș rescrie, tot la fel aș simți, chiar și acum. Ce nu știu e cum o să simt peste o lună, sau peste un an. Dar vom vedea atunci.

………………………………………………….

La scurt timp după ce am rămas însărcinată cu al doilea copil a urmat o perioadă de izolare în viața mea. Nu eram nici înainte cea mai sociabilă persoană, sau foarte interesată de ieșiri în oraș, dar nimic nu s-a comparat cu acele luni. Motivele sunt diverse, începând cu cele mai banale. Mai întâi, locuiesc într-un cartier frumos și liniștit care poate să fie suficient pentru o perioadă de timp. Sunt sigură că există oameni care locuiesc într-un oraș cât cartierul meu, sau cu mai puține facilități, deci n-am de ce să mă plâng din acest punct de vedere. Apoi, deși frumos, cartierul nu e în centru – și sunt 99 de motive pentru care nici nu mi-aș dori să fie, dar recent a apărut unul pentru care îmi doresc fix opusul -, eu nu conduc, iar drumul cu taxi sau autobuzul e mai mult decât o aventură. La acestea s-au adăugat stările de rău din tipul sarcinii, interdicția la efort și îmbolnăvirea soțului meu care ne-a schimbat total viața și prioritățile. Plus că, deși sună, poate, dur, în același timp cu această îmbolnăvire, mulți prieteni au dispărut pentru că oamenii fug atunci când întâlnesc o durere prea mare. La rândul meu, rănită destul de tare pe dinăuntru, am început să vorbesc din ce în ce mai puțin cu oamenii din jur. Pentru că, cumva, viața tuturor mergea mai departe, în timp ce a mea părea că stă pe loc, blocată între internările lui din spitalul Fundeni și gândul că n-avem nici cea mai mică idee ce o să fie mâine.

Contrar așteptărilor, n-am simțit nici că m-am izolat, nici că mi-ar lipsi ceva, cu excepția acelor lucruri profunde pe care nu le puteam obține și care țin de o forță aflată mai presus de noi. Între nopțile nedormite – pentru că aveam un copil mic și, apoi, doi copii mici – și zilele pline în care mă străduiam să fiu un fel de supraom și nici până în prezent nu știu cum am reușit să supraviețuiesc, n-aveam timp să mă mai gândesc la altfel de lucruri banale. Pentru că atunci când sunt setați pe modul supraviețuire, preocupările oamenilor se schimbă radical.

Lucrurile au început să se schimbe ușor, la câteva luni după naștere, când a venit primăvara. Am început atunci să ieșim cu copiii în parcurile mai mari ale Bucureștiului. Ne alegeam cu atenție orele și mergeam, în special, în timpul săptămânii, când nu era atât de aglomerat. Preferatul nostru era parcul Kiseleff care rămâne și azi cel mai frumos parc din București pentru mine.

Pe vremea aceea nu cunoșteam foarte bine zona pentru că, pur și simplu, nu mă intersectasem cu ea până atunci. Într-una din acele zile însă, am îndrăznit să-l las pe soțul meu singur, cu băiețelul, și am pornit în explorare cu bebelușa, sperând că voi găsi vreun magazin de unde să fac câteva cumpărături. În momentul în care drumul m-a purtat spre Bulevardul Ion Mihalache din București am avut un fel de șoc. Un șoc atât de mare că, inclusiv în acest prezent, de fiecare dată când ajung acolo, îmi amintesc ce am simțit atunci. Privesc uimită lucrurile care acum îmi par normale și familiare și nu-mi vine să cred că mi-au putut provoca astfel de senzații în acel moment și încă un timp după aceea.

Deși era ziua, m-am simțit atunci ca și când aș fi fost în întuneric și, dintr-o dată, cineva ar fi îndreptat mai multe reflectoare fix spre ochii mei. Mulțimea de magazine și afișe colorate m-a copleșit atât de tare că mă dureau ochii. Maria dormea, iar eu continuam să merg pentru că nu doream să se trezească, dar impulsul era să stau pe loc. pentru că habar n-aveam în ce direcție să mă îndrept și nu înțelegeam nimic din ce era în jurul meu. Atât de mult timp petrecusem doar într-un cartier în care singurele ieșiri erau în parcul din spatele blocului, la farmacie, sau la Mega de la colț, că uitasem total de lumea asta plină și colorată a orașului și, în special, a Bucureștiului, iar acum mă copleșea de-a dreptul ceea ce vedeam.

Știu, dacă cunoșteți Bulevardul Mihalache, veți spune că exagerez. N-are cum să fie așa. Ei bine, fix la asta mă gândesc și eu acum, de fiecare dată când ajung acolo și nu mai sunt copleșită. Dar tot eu știu bine cât de real a fost ce am simțit atunci și încă o perioadă după aceea. Cum cumpărăturile la Mega Image-ul Mare de acolo erau ca o vacanță către altă lume și cum vitrinele celorlalte magazine îmi acaparau privirea cu totul. Da, e clar acum și a devenit clar încă de atunci. Fusesem cu adevărat izolată, un pic cam extrem aș spune, căci una e să alegi să louiești în vârf de munte și alta e să locuiești în București și să uiți cum arată orașul.

De ce mi-am amintit de asta acum, nici eu nu știu prea bine, dar vine probabil în contextul în care, zilele astea, evităm maxim locurile cu oameni/copii mulți. Nu le frecventam prea mult nici înainte, dar nu ne feream să mergem, de exemplu, cu copiii la cumpărături. Acum însă, după ce am fost deja bolnavi, și noi și ei, am obosit și am vrea o pauză. Prin urmare, ne ajung parcurile.

Apoi, mi-am amintit de faptul că iarna oricum înseamnă cumva izolare pentru noi, din cauza faptului că ne deplasăm greu. Recuperăm în weekend, desigur, pentru că nu mai e tati bolnav, dar presupun că zăpada albă și multă a fost un fel de trigger.

Dincolo însă de motivele pentru care mi-am amintit de vremurile acelea, a venit gândul, clasci, desigur, că nimic nu durează pentru totdeauna și orice moment, fie el greu, sau ușor, urât, sau fericit, are un final. Uneori, ajută să știm asta.

Apoi, m-am gândit la copii. la copiii din mall-uri și magazine, care urlă în timp ce părinții sunt exasperați și nu-i înțeleg. Dacă eu m-am simțit astfel, după doar câteva luni de izolare într-un cartier, cum s-or simți ei când ies în nebunia ce-i înconjoară?

…………………………

Poate – doar poate – nu-i rău că am luat o pauză de la această nebunie, fără ca asta să însemne că extrema în care s-a ajuns e ok, pentru că nu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close