În urmă cu câteva săptămâni era o rușine să cumperi mai mult de o bucată dintr-un produs. Se considera că faci provizii și ești paranoic. Știu bine, pentru că și mie mi-a fost rușine. Deși proviziile fac parte din viața mea, cam de când au apărut copiii și nu-mi permit să merg la cumpărături oricând și pentru orice mărunțiș, nu voi uita niciodată ziua aceea în care am intrat într-un magazin din cartier și am avut de ales între a mă face de râs, sau nu. Cu o seară înainte încercasem să fac o comandă normală prin Bringo și descoperisem că nu mai e atât de ușor, lucru care m-a speriat și despre care am scris atunci. Faptul că n-am primit toate produsele m-a forțat să merg la magazinul din cartier unde m-a lovit, încă de la intrare, discuția dintre vânzătoare și o clientă. Rădeau de oamenii paranoici care fac cumpărături în prostie pentru că se tem de Apocalipsă. Ascultându-le râsul, am descoperit, pe un raft, o cutie plină cu plicuri de drojdie uscată. Am ezitat pentru că nu știam ce să fac. Voiam să cumpăr, dar mă oprea rușinea. Pentru că, deși știam că nu-mi vor râde în față, tot nu-mi place să râdă omenii de mine. Plus că și eu mă simțeam ușor paranoică și mă gândeam că exagerez și e mai bine să aștept weekend-ul pentru a merge la cumpărături într-un hipermarket, sau pentru a plasa o nouă comandă. Totuși, instinctul a fost mai puternic decât rușinea. Am întins mâna, aproape fără să mă uit, și am luat fix atâta drojdie cât mi-a încăput în mână, fără să număr plicurile. Am mers la casă, unde am evitat orice contact vizual cu vânzătoarea, ascunzându-mă, cum ar veni, ca un copil speriat că a făcut o prostie și în secunda doi îl vor arăta toți cu degetul. Nu s-a întâmplat, desigur. Dacă au râs, au făcut-o fără să le aud eu.

Tot în urmă cu câteva săptămâni, o altă rușine era să porți mască. Aici n-am avut probleme, pentru că eu n-am avut nicio mască. Și dacă aș fi dorit, nu mai aveam de unde să cumpăr. Am văzut, însă, cu ochii mei, un bărbat care purta mască, singur, în mașina personală. Citisem despre acești oameni pe internet și recunosc că, în prima clipă, și eu m-am gândit că exagerează. De ce ai purta mască într-un spațiu în care ești doar tu cu tine?

Între timp, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, eu am fost foarte fericită pentru că în ziua aceea am ales să cumpăr drojdie, pentru că nici până în ziua de azi n-am reușit să mai cumpăr alta printr-o comandă, sau dintr-un magazin la care să am eu acces. Plus că am descoperit că în weekend-ul pe care doream eu să îl aștept atunci, stocurile erau deja epuizate.

În ceea ce privește măștile, după cum bine știm, acestea reprezintă noua modă, sau obligație, în funcție de cum dorește fiecare să privească lucrurile. Totuși, ceea ce acum câteva săptămâni părea o exagerare, s-ar putea să pară la fel și astăzi, dacă alegem să privim superifcial lucrurile, sau dacă nu înțelegem cum se poartă corect o mască. Nu mă consider în măsură să dau eu sfaturi, dar știu, la fel ca toată lumea, că este recomandat să nu ne atingem deloc fața cu mâinile nespălate, ori masca n-ai cum să o dai jos fără să te atingi deloc și, dacă nu s-au inventat cumva mașini care îți oferă posibilitatea de a te spăla pe mâini înainte să intri, nici nu văd de ce să faci asta. Plus că ai nevoie și de un loc special în care să o depozitezi/arunci/dezinfectezi. Dacă ne gândim la ea ca la un fel de barieră împotriva virusului care ne-a dat viețile peste cap, atunci înțelegem că partea din exterior e posibil să fie contaminată, deci, de ce ai vrea să o atingi, dacă nu ai acces la apă? Ideea e că dacă ai ales să o porți, trebuie să știi și cum, iar asta nu înseamnă să o dai jos când intri în mașină și să o pui la loc când ieși. O porți până la capăt, alea patru ore, sau cât e recomandat, sau până te întorci acasă, sau intri într-un spațiu cu adevărat sigur. Asta pe lângă faptul că oamenii care poartă mască în mașină pot fi, pur și simplu, șoferi, deci expuși unui risc și, sunt convinsă, există multe alte argumente valide, dar mă opresc aici pentru că, cel puțin oficial, pare că măștile sunt acceptate acum de către cei mai mulți oameni.

Nu la fel stau lucrurile și cu ieșitul afară și distanțarea socială. Acum pare că să stai în casă a devenit noua rușine, mai ales că, cel puțin în România, nu ne interzice nimeni să ieșim, ci doar e un pic mai complicat pentru că trebuie să completezi acea declarație. Altfel, poți ieși când dorești și poți să faci aproape tot ce dorești. Ca o paranteză, citisem despre niște hoți care, pe lângă faptul că au fost sancționați pentru că au furat, au luat amendă și pentru că n-aveau declarația. Nu știu dacă-i real, sau nu, dar mi s-a părut amuzant.

Revenind la statul acasă, nu pretind că ce scriu eu aici e adevărul. Sunt foarte conștientă de faptul că eu cunosc doar o mică parte din tot ce ne înconjoară, dar, din tot ce am citit până acum, reiese că cei care s-au izolat, cu adevărat, la domiciliu, sunt noii paranoici, fraieri și inconștienți. Dacă mai sunt și părinți, e și mai grav, pentru că își privează copiii de o viață sănătoasă, chinuindu-i în mod deliberat. Chiar am văzut, pe un grup, cum o mămică era aspru certată pentru că cerea sfaturi legat de cum să facă să reziste în continuare, închisă cu copilul, pentru că nu mai poate. Nu doar că nu le-a primit,i s-a spus că e nebună pentru că nu iese și ține copilul închis. La final s-a dovedit că nici nu locuia în România și se afla într-o zonă în care chiar era interzis să ieși, dar prea mulți oameni nu-s obișnuiți să asculte, sau să tacă.

Apoi, nu doar că pare că e prostie să stai acasă, tot o prostie e și distanțarea socială. La fel cum punem centura de siguranță, sau copilul în scaunul special pentru mașină doar de frica amenzii, tot așa respectăm și regulile din prezent. Oamenii nu se apropie de alți oameni pentru că le e teamă de amendă și nu pentru că le-ar fi teamă de virus și ar înțelege că el nu e o glumă. Cum ar veni, banii sunt mai prețioși ca viața, deci nu-i nicio problemă dacă riști viața ta și pe a altora. Poți să mori liniștit, important e să nu primești amendă.

Desigur, să nu uităm și faptul că pe 15 mai virusul se va evapora, nu că ar fi existat oricum, iar atunci o să fie și mai rușinos să stai în casă. Am văzut oameni aproape linșați verbal, doar pentru că recomandă asta. Sper să nu mă bag și eu în gura lupului cu acest articol. Din nou, mă bazez pe faptul că am cititori puțini. 🙂

Ideea e că fiecare e liber să creadă ce și cum dorește și să facă ce dorește, dar libertatea, prin definiție, nu presupune doar drepturi. Libertatea ta se termină în momentul în care îi faci rău unei alte persoane, iar mie, atitudini ca cele enumerate mai sus mi se pare că fac rău. Spre exemplu, eu am ales să stau acasă, dar, din păcate, asta nu e suficient, pentru că nu trăiesc singură, ci înconjurată de oameni, iar acțiunile lor nu îi afectează doar pe ei, ci și pe mine. Am multe motive pentru care am ales asta – poate voi scrie despre toate, cândva – dar unul dintre ele este fix acela că prea mulți nu respectă regulile. Spre exemplu, în acest moment, în România, nu este posibil ca pacienții confirmați pozitiv cu COVID, dar asimptomatici, sau cu forme ușoare să fie tratați acasă. Deși nu-s deloc de acord cu asta, înțeleg utilitatea unei astfel de măsuri într-o țară cu oameni pentru care o amendă e mai importantă decât viața. Numai că, în această situație, dacă eu m-aș îmbolnăvi, viața noastră ar fi dată peste cap, chiar și dacă aș avea o formă ușoară care, în mod normal, mi-ar permite să stau acasă. Pentru că, deși eu sunt un om care respectă regulile și recomandările, sunt băgată în aceeași oală cu toți ceilalți, deoarece e imposibil să faci diferențe între oameni. Astfel că aș fi nevoită să stau într-o instituție a statului, timp în care, bolnavi, sau nu, copiii mei ar suferi. Indirect, am suferi cu toții pentru că sunt prea mulți oameni care nu-s dornici să respecte câteva reguli simple și nu înțeleg că într-o pandemie acțiunile unui om nu-l afectează doar pe el, ci și pe cei din jurul lui. Chiar și când sunt doar vorbe, cum a fost cazul cu mămica de mai sus, care cerea ajutor și a primit cu totul altceva.

Asta nu înseamnă, desigur, că eu cred că ar trebui să stăm toți închiși în casă, izolați. Îmi e, deopotrivă, teamă de criza economică, îmi e dor să ies cu copiii la plimbare și cred și că e importantă calitatea vieții și nu doar viața, dar mai cred și că se poate să nu murim de foame și să trăim frumos respectând regulile de distanțare socială și de igienă. Un anumit grad de confort, după care atât de mulți tânjim, am putea să îl avem și fără să ne expunem inutil, pe noi sau pe alții, cu un minim efort. Dar pentru ca așa un ideal să se întâmple ar trebui să colaborăm toți, să înțelegem situația în care ne aflăm, responsabilitatea pe care o avem și să nu ne fie rușine să stăm în casă, sau să păstrăm distanța atunci când ne întâlnim cu cineva, cunoscut, sau nu; sau, mai bine spus, ar trebui să nu ne fie rușine de faptul că ne e frică, pentru că frică sigur ne e tuturor, chiar dacă unii nu doresc să recunoască.

Altfel, nu știu cum o să fie peste câteva luni. Nu știu cum vor privi oamenii distanțarea socială peste o lună, sau peste un an, dar știu că mi-aș dori să fie așa cum spun cei care tratează situația aceasta cu superficialitate. Promit să nu mă supăr, chiar dacă vor râde de mine, și știu că nici nu o să îmi pară rău pentru că am stat în casă. Noi suntem foarte ok cu asta – atât cât se poate, desigur – și vorbesc inclusiv despre copii care, până acum câteva săptămâni, ieșeau afară zilnic, indiferent de vreme – adică și iarna, dar și pe vânt sau ploaie. Ne lipsesc plimbările, dar ne concentrăm pe ce putem face și nu pe ce nu putem face, descoperind în fiecare zi lucruri noi și frumoase. Dintre noi toți, eu – nu copiii – sunt cea care are cel mai des clipe în care îi e greu să se adapteze prezentului pe care-l trăim și nu mă refer aici la faptul că nu ieșim afară, pentru că asta mi se pare cea mai mică problemă dintre toate. În acele momente scriu astfel de articole. 🙂

Photo by Kevin Jesus Horacio on Unsplash