Atunci când lumea s-a oprit, internetul a explodat. Era deja o a doua lume acolo, una – prea – mare și foarte complexă, dar dintr-o dată s-a făcut și mai mare. Cei care înainte erau activi online, au devenit și mai activi și, pe lângă ei, au apărut și oameni noi. Din ce în ce mai mulți oameni au început să aibă ceva de spus și din ce în ce mai multă informație s-a dezvăluit, alături de, desigur, o mulțime de inițiative frumoase – nu voi face referire în acest articol la cele urâte.

Eu am pierdut cam o săptămână din nebunia asta pentru că, fix la început, au fost copiii mei foarte bolnavi. Știu, însă, că de fiecare dată când deschideam Facebook-ul găseam ceva drăguț, care mă făcea să zâmbesc și să dau save pentru că nu doream să-l pierd și pentru că n-aveam timp atunci să explorez în profunzime. Mi se părea și încă mi se pare minunat felul în care oamenii s-au mobilizat. Totuși, ulterior, am constant că am atât de multe postări salvate, încât nici nu cred că le voi deschide vreodată, pe toate. E drept că mai bine de jumătate erau din domeniul activităților pentru copii, dar asta nu schimbă faptul că erau prea multe, iar eu m-am simțit, pur și simplu, copleșită. După ce ziua se termina și constatam că n-am reușit nici să bag vasele în mașina de spălat- deci nu vorbim de spălat la mână, că, dacă era așa, mă prindea, probabil, dimineața – mai deschideam și Facebook-ul care îmi amintea de toate lucrurile minunate pe care n-am reușit să le fac, îmi mai arăta și altele noi și, desigur, mi-i arăta și pe toți oamenii care le-au făcut. Apăreau, bineînțeles, o mulțime de frustrări și nu doar frustrări, iar dacă mai era și o seară în care simțeam să scriu, dar mi se închideau ochii de oboseală și cuvintele se distorsionau sub privirea mea, era și mai rău. Și m-am tot chinuit așa, o vreme, până când am reușit să ajung la câteva concluzii pe care le scriu mai jos:

Un om nu poate cuprinde lumea toată. Un singur om n-are cum să facă asta, chiar dacă lumea întreagă i se servește frumos aranjată pe o tavă, în mod absolut gratuit. Ușor, ușor, am început să înțeleg și să accept că deși, dintr-o dată, totul a devenit totul atât de accesibil, eu sunt doar un om. Am înțeles că sunt muzee pe care nu le voi vedea niciodată, grădini zoologice de care n-am auzit niciodată până acum și al căror nume îl voi uita până mâine, cărți pe care nu le voi citi, activități pe care nu le voi face cu copiii și lucruri pe care eu și copiii mei nu le vom învăța. Toate acestea au fost, sunt și vor fi mereu normale, pentru că oamenii nu sunt enciclopedii și nici măcar enciclopediile nu pot cuprinde totul. Diferența e că acum ni se dezvăluie toate, dintr-o dată și ne simțim neputincioși în fața lor. Numai că viața nu e și nu ar trebui să fie despre toate lucrurile pe care nu le faci, sau nu le poti face. Viața este despre ceea ce faci.

Mulți oameni nu au mai mult timp și nu se plictisesc, doar că ei nu apucă să scrie pe Facebook despre asta. Eu, spre exemplu, nu mai am aproape deloc timp liber și asta în condițiile în care, înainte, timpul meu liber se număra în ore. Pe lângă asta, mă afectează și faptul că sunt împreună cu copiii 24 din 24 de ore. Iubirea e mare, dar oamenii au nevoie și de pauză unii de alții. Înainte mai ieșea soțul meu la plimbare cu ei, în weekend. Prindeam o oră sau două libere și îmi reîncărcam bateriile. Nu mă plâng, nu asta e ideea, ci doar constat că trebuie să fiu mai blândă cu mine. Nici nu pot să mă gândesc la mămicile care fac și școală online și merg și la muncă în același timp și între aceiași patru pereți ai unei locuințe. Atunci când faci același lucru, 24 din 24 de ore, 7 zile din 7, lună după lună, intervine o problemă. Indiferent că e vorba despre un copil, sau despre orice altceva, lucrurile făcute fără întrerupere nu pot funcționa la modul ideal, pe termen lung. E normal să fie astfel, dar când citești despre atât de mulți oameni care au mai mult timp liber e ușor să cazi în capcana în care ai putea ajunge să crezi că e ceva în neregulă cu tine, dacă tu ești fix invers. Dar, cum spuneam, mulți dintre cei care nu se plictisesc nu mai apucă să și scrie despre asta. 🙂

Nu e corect să compari un om cu zeci sau sute de oameni, la un loc. După o zi în care ai citit despre sute de lucruri minunate făcute de sute de oameni, este posibil să te întristezi atunci când îți dai seama că tu ai făcut doar unul, sau poate niciunul. Totuși, e evident că e total greșit să pretinzi de la tine să faci cât au făcut zeci de oameni, la un loc. Dar, oamenii își pierd din umanitate atunci când îi vezi pe un ecran. Ei par ființe supranaturale care reușesc să facă tot ce își propun și să iasă curați din orice mizerie, oricât de neagră. Totul pentru că, rareori, ecranul cuprinde și urâtul și e greu să vezi dincolo de alea zece minute perfecte pe care le prinzi într-o postare pe Facebook. Să ne amintim, totuși, că ziua are 24 de ore și toți oamenii sunt oameni. Poate și noi, la rândul nostru, părem la fel. Poate și eu, la rândul meu, aș părea la fel, dacă aș avea timp să scriu despre toate lucrurile minunate pe care reușesc să le fac – pentru că există și acestea. Să fim corecți cu noi înșine, zic.

A fi erou nu înseamnă a fi neapărat și vestit. În toată perioada asta în care noi, oamenii, am interacționat mai putin fizic, a apărut nevoia, firească, de a fi văzut, de a face și tu ceva. Ceva care să conteze, care să se vadă, care să rămână, care să-i facă si pe alții să te vadă, mai ales că pare că lumea e mai plină ca niciodată de eroi. Asta nu schimbă scopul – care e acela de a îi ajuta pe alții- și nici rezultatul și e bine și e minunat, dar sunt sigură că mulți se simt inutili. Deși fac tot ce e posibil, mulți nu simt că ar contribui și ei cu ceva la temelia acestei noi lumi, iar dacă și-au mai pierdut și locul de muncă, sau au alte probleme, e și mai rău. Totuși, faptul că nu toți putem juca în lumina reflectoarelor nu ne face mai puțin buni. Lumea chiar e plină de eroi. Spre exemplu, eu sunt eroină în drama mea și vă asigur că nu glumesc. Știu sigur că dacă s-ar face un film despre viața mea, cu mine în rolul principal, ar fi tare impresionant. Totuși, la fel de sigură sunt de faptul că filmul ar fi impresionant indiferent de actorul principal. Fiecare om are drama lui, fiecare om e erou în viața lui. Diferența e că nu fiecare om are și un regizor – sau Facebook. Apropo de asta, era vorbă care spunea că dacă nu ai Facebook nu exiști, iar nevoia de care am vorbit nu e nouă, doar că se manifestă mai puternic în contextul acestei crize.

Nu e despre ceilalți. E despre tine. Nu are nicio importanța cât și ce au făcut alți oameni atunci când te evaluez tu, pe tine. Important e să fii nu la fel, sau mai bun ca ceilalți, ci să fii mai bun ca tine; mai bun ca tine, cel sau cea de acum o zi, sau din urmă cu o săptămână. Atât timp cât continui să evoluezi, în raport cu tine, totul e bine.

Sunt sigură că ar mai fi multe de scris pe acest subiect, dar mă opresc aici pentru că, desigur, e tîrziu. În loc de concluzie aș vrea să spun că ideile de mai sus m-au ajutat să mă înțeleg mai bine eu pe mine, dar și pe oamenii din jur, și, mai ales, m-au ajutat să fiu mai blândă cu mine. Nu m-au ajutat să mă opresc din a citi despre diverse lucruri. Diferența e că acum o fac organizat. Încă salvez foarte multe postări pe Facebook, dar pe cele cu adevărat importante și despre care cred că mă pot ajuta și pe termen lung, le trec într-o agendă. Apoi, mi-am schimbat puțin perspectiva asupra felului în care fac activități cu copiii. Dacă înainte făceam cu ei ce și cum simțeam, acum, când, de bunăvoie și nesilită de nimeni, m-am băgat într-un fel de furtună în care-s lovită din toate părțile cu tot felul de lucruri drăguțe, am considerat că am nevoie de un plan. Astfel că în weekend îmi planific activitățile pentru săptămâna următoare și mă țin de plan în ciuda tuturor minunațiilor care apar între timp. Nu sunt exagerat de rigidă, dacă e ceva cu adevărat deosebit, profit de asta, dacă nu, nu. Planificarea activităților o fac în funcție de o listă cu obiective, iar la finalul zilei nu mă mai simt vinovată pentru că n-am făcut minuni, ci mă simt bucuroasă pentru că mi-am îndeplinit obiectivul. Pe cât posibil, încerc să aplic strategia asta și cu ceea ce ține doar de mine și de obiectivele mele pentru mine și să rămân conștientă de faptul că e normal să nu am timp și să fiu obosită și că, la un moment dat virusul acesta va trece. Desigur că atunci va apărea alt motiv care mă va face să fiu obosită, dar asta e cu totul altă poveste, pentru o altă zi. Până atunci, vă doresc tuturor să fiți bine și să nu cădeți în capcanele ascunse ale lumii virtuale în care trăim.

Sursa foto- pexels.com