Crăciunul din aprilie

Fotografie de Stefan Stefancik pe Pexels.com

Proiectul meu e departe tare de ceea ce mi-am dorit să fie atunci când l-am început. Atât de departe e el și atât de obosită sunt eu, încât nici nu-mi mai amintesc exact ce am scris în primul articol. Oare cât din tot ce voiam să fac am împărtășit aici, atunci? Nu știu, dar știu că ideea principală a fost și rămâne aceea că de Crăciun suntem cu toții mai buni și ar fi frumos să fim așa tot anul, nu doar atunci. Mi-am propus să îmi reamintesc asta în fiecare lună și să vă reamintesc și vouă, celor care citiți mereu ce scriu, sau din când în când, sau doar o dată.

Totuși, lumea a luat o întorsătură ciudată și s-ar părea că oamenii nu doar că nu sunt mai buni, sunt mai răi, iar misiunea mea e imposibilă. Deși, aparent, s-au dezvoltat o mulțime de proiecte frumoase în ultimul timp, proiecte care au ca scop depășirea cu bine a crizei pe care o trăim, nu pot să nu observ și partea cealaltă. Au fost momente în care, pur și simplu n-am mai putut să citesc nimic și despre nimic, pentru că totul mi se părea atins de o ură și o răutate fără margini. Dacă, în general, se găseau câteva comentarii mai răutăcioase, dar normale, pe mai toate blogurile sau site-urile mai cunoscute, acum îmi pare că au explodat cumva și răsar din toate părțile, murdărind ceea ce înainte era doar frumos. Spun asta pentru că atât de multă ură venind din partea a atât de mulți oameni și strânsă toată la un loc, nu am mai văzut niciodată. Am citit despre ea, că doar sunt absolventă (și) de istorie, dar nu am trăit-o niciodată până acum.

Cert e că reacția oamenilor la virusul acesta îmi amintește de o vorbă ce făcea referire la copii. Nu-i frumoasă comparația, dar parcă și el, sau mai degrabă el, scoate din noi tot ce e mai bun, dar și ce e mai rău. La fel ca și un copil, virusul ăsta ne lasă descoperiți cu totul. Nu (ne) mai putem minți, suntem forțați să ne arătăm așa cum suntem, cu toate ale noastre, mai bune, sau mai rele, amuzante, sau penibile. În cazul în care încă mai sunt eroi, care își permit să fie altfel decât autentici, sunt sigură că vor cădea și ei curând.

Problema e că, așa cum spuneam, parcă a ieșit la iveală prea multă răutate și e cu adevărat trist să te gândești că oamenii sunt răi, ba uneori e și înfricoșător. Ca să mai scap de asta și dacă tot e Crăciunul, mi-am amintit de un lucru în care am crezut tare de tot. Pe vremea când eram copil și încă puțin timp după aceea, am crezut cu toată ființa mea că oamenii sunt buni și nu există oameni răi. Nu pentru că nu aș fi cunoscut răul. Îl cunoscusem, din păcate, într-una dintre cele mai crunte forme. Totuși, credeam în oameni și credeam că fiecare om, oricât de urât s-ar comporta, are o portiță ascunsă, prin care, dacă reușești să o găsești și să o deschizi, poți pătrunde în sufletul lui și îl poți face să reacționeze și să se oprească din a îi răni pe ceilalți. Cam ca un fel de Călcâi al lui Ahile, dar în alt sens. Un punct ascuns care nu e unul slab ci unul care te ajută să scoți la iveală binele din tine.

Încă mai cred treaba asta, într-un anume fel. Deși sunt departe de felul în care credeam atunci, încă mai cred că există acel ceva care poate să înduioșeze chiar și cel mai negru suflet din lume. Totuși, de cele mai multe ori e dificil spre imposibil să-l descoperi la timp, dar dacă ar fi să îmi pun o dorință de Crăciun, așa cum mereu fac, aceea ar fi să se deschidă toate aceste portițe și să fim toți mai buni.

Și pentru că uneori magia Crăciunului are nevoie de ajutor pentru a se dezvălui, mi-am amintit, tot azi, că există și în psihologie – aceea adevărată – o teorie asemănătoare cu teoria mea din copilărie. Ea nu vorbește despre oameni buni, ci despre faptul că în spatele furiei se ascunde mereu o durere, deci nu răutate. Voi parafraza ceva ce am citit (nu-mi amintesc unde, dacă recunoaște cineva vorbele îmi poate atrage atenția și voi adăuga sursa ): Nu toți oamenii care sunt răniți ajung să rănească la rândul lor, dar nu există niciun om care să facă rău, fără să fii fost el rănit înainte. Sau, mai exact, nu există oameni cu adevărat răi, dar pentru că nu știu ce să facă cu durerea, sau cu frica, oamenii folosesc furia ca mijloc de apărare. În spatele furiei dezlănțuite, care îi rănește tare pe ceilalți, se ascund multă durere și multă frică. Cel puțin pentru mine, felul în care ne manifestăm mulți dintre noi în ultimul timp, și acum nu mă mai refer doar la faptele urâte, arată o foarte scăzută inteligență emoțională, unde să fii inteligent emoțional ar însemna să știi să trăiești cu propriile emoții, să le accepți și să le folosești într-un mod productiv, fără să le lași să te doboare. Sau, altfel spus, să îți cunoști sufletul și să fii avut grijă și de el de-a lungul timpului, cunoscând, înțelegând și acceptând tot ce simți prin el și nu ignorând, sau ascunzând sub preș. Pentru că da, emoțiile pot fi ignorate o vreme, sau, în condiții normale, chiar și o viață, dar dacă apare o criză, cum e cea din prezent, e foarte greu să le mai ținem în frâu, pretinzând că nu sunt acolo. Vor ieși afară, dezvăluind lumii, dar și nouă înșine, tot ce-i mai bun și mai rău în noi.

La final, nu știu cum altfel să închei decât așa cum am făcut-o mereu, dorindu-mi mie și tuturor oamenilor să fim mai buni. Să fim mai buni astăzi, să nu așteptăm Crăciunul și să nu uităm să fim mai buni și cu noi înșine. Cum anume? În cel mai accesibil și suficient mod, mai ales în prezentul acesta – acordând atenție sporită emoțiilor pe care le avem noi, dar și cei din jurul nostru. O îmbrățișare virtuală poate să valoreze mult mai mult decât una fizică, iar asta nu-i o realitate generată de COVID. Apoi, dacă întâlniți un om care pare că-i rău, amintiți-vă că în spatele furiei se ascund durere și frica. Cine știe, s-ar putea ca fix aceasta să fie cheia ușii ce duce către sufletul lui; o ușă de a cărei existență e bine să fim mereu conștienți, chiar dacă nu mereu vom reuși să o și deschidem.

Crăciun fericit! 🙂

Găsiți aici primul articol din serie.

2 thoughts on “Crăciunul din aprilie

  1. Când eram mai tinerică, eram și mai încăpățânată și unde era un om dificil (nu rău, neapărat), acolo eram și eu, hotărâtă să-i dau masca jos. În timp, m-am lăsat păgubașă, nu poți ajuta pe cine nu vrea să fie ajutat… poate am greșit, poate că nu, acum iau oamenii cum sunt și nu mai încerc să schimb pe nimeni… și cu blogul mi-am luat-o de câteva ori, așa că pauza de el în care sunt de mai bine de o lună, e o adevărată gură de aer.

    Mulțumesc pt că nu ne lași să uităm să fim oameni!

    Liked by 1 person

    1. Iti multumesc din suflet pentru acest comentariu!

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close