Emoțiile pe înțelesul copiilor – idee de joc

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Am scris de câteva ori aici, pe blog, despre emoții, dar sunt departe de a fi ajuns la nivelul pe care mi-l doresc în acest domeniu, motiv pentru care mereu caut soluții pentru a învăța mai multe. Deși înțeleg bine de tot importanța emoțiilor și a cunoașterii și înțelegerii acestora în profunzime, eu nu mă descurc prea bine. Am crescut, la fel ca mulți dintre noi, într-o lume în care cel mai bine este să îți ascunzi emoțiile sub preș – să nu țipi tare, chiar dacă e un țipăt de bucurie, să nu plângi, să nu te înfurii… dar să îți fie rușine, desigur. Acum, mai mult ca niciodată, cred că nu sunt singura care nu prea se înțelege bine cu eomțiile ei pentru că observ, în contextul crizei pe care o trăim, cât de mult scapă lucrurile de sub control. Pentru că da, emoțiile sunt normale toate și ele trebuie acceptate, dar felul în care ele se manifestă e la fel de important. Dacă panica, frica, sau furia ne împing să le facem rău celor din jur, sau nouă înșine, înseamnă că nu ne descurcăm prea bine la capitolul emoții. Ele nu pot fi ascunse, sau nu pe termen lung, iar misiunea noastră e să găsim acea cale potrivită pentru noi, prin care să ne descărcăm fără să îi rănim pe alții, sau pe noi.

Pe mine și pe copii ne-au ajutat cel mai mult cartea și filmul Întors pe dos, alături despre alte cîteva cărticele despre am mai scris de-a lungul timpului. Totuși, n-am ajuns la nivelul în care îmi doream – deși știu multă teorie – în sensul că atât eu, cât și copiii, ne înțelegem destul de bine emoțiile, dar mai avem de lucru la partea care ține de control și de reacții în situații de criză. Îmi doream, prin urmare, o modalitate prin care să discutăm mai practic, dar mereu mi-am pus singură bețe în roate. Pentru că, de fapt, ca să pot discuta cu copiii despre asta, ar trebui să știu despre ce vorbesc, să fiu eu un exemplu bun și nu cred că sunt. Era de așteptat, deci, ca în momentul în care am găsit un joc care părea foarte interesant, să amân la infinit. Aparent era simplu, chiar banal – un zar care are desenată pe fiecare față o emoție. Ideea mi-a plăcut, dar nu prea știam ce să fac cu zarul. Pe lângă asta, am mai găsit și o roată a soluțiilor, sau a alegerilor pe care le-am putea face atunci când suntem furioși pentru că, se pare, furia este cea mai deranjantă emoție, deoarece se manifestă cel mai puternic. M-am gândit că este draguță și roata, dar scenariul acela în care eu, sau copiii ne-am duce în plin acces de furie la roată, pentru a găsi o soluție, mi s-a părut ușor nerealist.

După ce mi-am făcut o mulțime de gânduri și mi-am pus o mulțime de întrebări la care n-am găsit răspuns, am zis că trebuie să încerc, orice ar fi. Nu contează, de fapt, că nu sunt eu expertă. Important e să îmi doresc să învăț și cred că asta e valabil pentru orice. Dacă nu am învățat ceva la momentul potrivit și nu știm cum să ne susținem copiii în procesul lor de învățare, avem trei opțiuni – să ne facem lecțiile înainte, dacă avem timp, iar în ziua următoare să-i învățăm pe ei; să nu facem nimic, sau să învățăm împreună cu ei, asumându-ne riscurile care ar putea veni de aici, riscuri dintre care cel mai mare e acela de a greși, fapt care poate reprezenta o oportunitate pentru a îi învața pe copii cum să se comporte atunci când, la rândul lor, greșesc. Am decis, așadar, să învăț despre emoții împreună cu ei, iar singurul plan pe care l-am făcut a fost să le spun, la început, două reguli: dăm cu zarul pe rând și ne manifestăm toți trei așa cum apare emoția de pe zar. Am pus și roata alegerilor lângă noi și m-am avântat în necunoscut, deschisă la orice ar apărea. Am descoperit, cu uimire, că jocul emoțiilor e unul dintre cele mai frumoase pe care le-am jucat vreodată și voi scrie punctual, cam cum au decurs lucrurile:

  • Mai întâi, copiilor li s-a părut foarte amuzantă partea în care se prefăceau că sunt furioși, sau triști și entuziasmați. Au râs, iar râsul e cea mai sănătoasă metodă de descărcare. E drept că am ajutat și eu, intrand cu totul în joc și exagerând un pic, suficient cât să fie distractiv.
  • A fost dificil să intre într-o stare total opusă celei în care se aflau, dar nu imposibil. Atunci când am început jocul, Tudor era trist – din alte motive – și când zarul i-a indicat să fie entuziasmat, în primă fază nu a putut În acel moment i-am propus să se gândească la acele lucruri care îl fac să sară în sus de bucurie. Piscina a ieșit câștigătoare, iar el a reușit să reproducă cu succes emoția de pe zar gândindu-se la cum ar fi să se afle chiar în acel moment, la piscină. După treaba asta, chiar i s-a schimbat starea de spirit, nemaifiind atât se trist.
  • După ce ne-am distrat schimbându-ne starea de spirit în funcție de cum ne dicta zarul, copiii au început singuri, în mod natural, să caute soluții. Le-am studiat pe cele de pe roata alegerilor, pentru furie, dar ulterior mi-am dat seama că ar fi fost mai bine ca roata să fie albă și ei să găsească singuri soluțiile de pus acolo. De fapt, chiar am început să construim noi o roată a soluțiilor pentru tristețe (Maria a spus că putem bea un ceai atunci când suntem triști, iar Tudor că ne putem ține în brațe), iar unul dintre copii a spus să facem una și pentru bucurie. Prima mea reacție a fost să spun că nu avem nevoie de o roată a soluțiilor pentru bucurie, dar apoi mi-am amintit că, uneori, bucuria unui copil îl întristează pe celălalt, sau că entuziasmul poate să doară atunci când te manifești prea intens și în bucuria ta lovești, din greșeală, pe cei din jur. Deci, în viitor, vom lucra și la o roată a soluțiilor pentru bucurie.

Concluzii:

  • Cel mai greu lucru atunci când vine vorba de joaca cu emoții este primul pas. După ce ți-ai făcut curaj să intri în joc, totul devine mult mai ușor și plăcut.
  • E important să pornim de la ideea că jucăm un joc, iar dacă ne poticnim, să găsim soluția pentru a continua jocul – dacă ne e greu să reproducem o emoție, ne amintim de un moment în care ne-am simțit în acel fel și ne forțăm să reproducem, chiar dacă pare fals. Sigur vom învăța ceva din asta. Dacă e greu, chiar și așa, înseamnă că ne confruntăm cu o problemă care necesită să fie explorată în profunzime, eventual cu sprijin de la un profesionist și nu neapărat atunci. Nu forțăm jocul, dacă nu mai e amuzant, sau plăcut.
  • Explorarea unei anumite stări și găsirea de soluții atunci când nu ne simțim, de fapt, așa, ne ajută să exersăm pe viitor. E puțin probabil – deși nu imposibil – ca, atunci când e furios, copilul sau adultul să meargă la roata soluțiilor, dar exersând soluțiile suficient de mult, acestea îi vor veni în mod natural atunci când va avea nevoie de ele. Pe scurt, e un fel de joc de rol prin care explorăm nu neapărat situații, cât trăiri dificile.
  • Copiii sunt foarte receptivi la astfel de jocuri. Singurul lucru de care au nevoie este ca adultul să fie, la rândul lui, deschis pentru a explora. Nu trebuie să fie expert, nu trebuie să cunoască totul, trebuie doar să fie dispus să încerce lucruri noi și să se poarte natural.
  • E mult mai bine ca fiecare să își construiască propria roată a soluțiilor, deoarece ceea ce funcționează pentru un om nu funcționează neapărat și pentru altul. Plus că, mereu, pe plan psihic, cele mai bune soluții sunt cele găsite de noi înșine. Totuși, ne putem inspira și din soluțiile propuse de alții.
  • E important să înțelegem că soluția nu presupune reprimare a emoției. Emoțiile sunt bune și normale toate, chiar și cele negative. O soluție bună este aceea prin care găsim calea de a exprima o emoție fără să îi rănim pe cei din jur. Spre exemplu, atunci când suntem furioși putem lovi o pernă, în loc să lovim un om.

În cazul în care doriți să încercați jocul – poate fi jucat chiar și dacă participanții sunt doar adulți, dar e nevoie de mai mult curaj 🙂 – aveți nevoie doar de un cub care să aibă reprezentată câte o emoție pe fiecare față. Îl găsiți, alături de roata alegerilor, pe twinkl.com – cautati zarul cu emotii, sau doar emoții pentru a descoperi și mai multe activități interesante – site pe care aveți acces gratuit în această perioadă dacă folosiți acest cod. Amândouă se printează pe hârtie, iar pentru asamblare aveți nevoie de puțin lipici. Dacă doriți ca săgeata de pe roată să se învârtească, cu adevărat, aveți nevoie de o piuneză, sau ceva asemănător – noi am lipit roata – care e de fapt un cerc – pe o cutie de pizza și am prins săgeata în centru, cu o piuneză. În caz că nu aveți imprimantă, puteți desena. Este destul de simplu și găsiți ușor, pe internet, un model de cub desfășurat. Avantajul atunci când aveți un cub alb este că puteți pune pe el tot ce doriți, adică nu doar emoții. Noi am mai jucat, în trecut, astfel de jocuri, în care pe zar erau diverse întrebări. Întrebările pot fi simple – care e culoarea ta preferată, sau mâncarea, filmul, povestea… – sau mai complicate. Toate ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, dar și unii pe alții, iar acest joc poate fi foarte util și în cazul copiilor mai mari care răspund mai greu la întrebările adulților.

Distracție plăcută și curaj vă doresc! Confruntarea cu propriile emoții, sau cu emoțiile copiilor necesită, cu adevărat, mult curaj, dar merită tot efortul pentru că lasă în urma ei copii și adulți mult mai liniștiți și mai bine cu ei înșiși și unii cu alții.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close