Zilele trecute s-a desprins o poliță de pe perete. A căzut fix peste mine, cu tot cu câteva obiecte, destul de grele, care se aflau pe ea. N-am pățit nimic grav, doar s-a agravat ușor o durere pe care o aveam deja, dar sunt întreagă. Treaba asta mi-a amintit și de povestea cu drobul de sare, dar și de faptul că, indiferent că există sau nu vreun virus periculos care umblă nestingherit pe afară, accidente periculoase se pot întâmpla chiar și în cele mai sigure locuri. Chiar și în casă. Cu adevărat în siguranță nu suntem nicăieri și nu avem cum să controlăm tot ce se întâmplă în jurul nostru, sau cu noi înșine. În cazul meu, cu polița, a fost, pur și simplu, o treabă de noroc. Dacă eram puțin mai la dreapta, mă puteam răni tare. Sau, dacă în locul meu era un copil… Dacă…

Sunt sigură că nu sunt prima care se gândește la asta. Viața cuprinde și astfel de evenimente neprevăzute. Putem muri și acum, pe loc. Poate veni un cutremur, sau poate izucni un incendiu. Orice se poate întâmpla. Să trăim în teroare nu ne ajută cu nimic, din contră. Dacă te lași inundat de frică, viața ta se poate transforma ușor într-un coșmar. Unul atât de negru că nici nu mai contează prea tare că nu ți s-a întâmplat încă vreo tragedie pentru că tragedia e deja în mintea ta. Așa și cu virusul acesta, desigur. Sunt mai mulți oamenii care nu s-au îmbolnăvit, decât cei care s-au îmbolnăvit. Sunt mai mulți cei care trăiesc, decât cei care au murit și da, moartea e o tragedie chiar și dacă moare un singur om, dar tot moartea e și normală. Dacă ne trăim viața posedați de frica de moarte, ce sens mai are să trăim? Ce sens mai are să trăim dacă nu putem face toate lucrurile care ne plac, dacă stăm închiși în casă, departe de oameni dragi? Sau, ce sens ar mai avea viața mea, în particular, dacă de acum încolo mi-ar fi teamă de toate polițele din casă? Cum ar fi viața mea dacă aș trăi permanent cu frica aceea că ar putea să-mi cadă o poliță în cap? Ca în drobul de sare, nu? Numai că drobul din poveste ar putea să cadă, în timp ce drobul meu a căzut deja o dată, iar acesta e un mic detaliu care contează- știți, probabil, proverbul cu ciorba și iaurtul. Deși trăiesc și n-am avut nevoie nici de medic, de lovit m-am lovit destul de tare și de speriat m-am speriat și mai tare – pentru că n-ai cum să nu te sperii când, din senin, încep să cadă peste tine obiecte mari și periculoase. Și când se întâmplă asta nu mai poți nega faptul că au existat și oameni care au suferit traumatisme grave, sau chiar au murit din așa un accident banal. În consecință, ai putea să ajungi în situația în care ți-e frică de o banală poliță și privești cu suspiciune toate corpurile suspendate de lângă tine. Oare sunt în siguranță? Oare acesta o să cadă? Pe bună dreptate, desigur, numai că, din nou, viața se poate transforma într-un coșmar și parcă totul seamănă cu un cerc vicios. Pentru că nici să trăiești cu frică nu e bine, dar nici să mori de la o poliță nu e. Da, știu, pare că exagerez și ďeja v-ați plictisit de acest articol.

Adevărul e că polița mea nu a căzut așa, pur și simplu. Era slăbită și știam asta. I-am spus soțului meu, dar el a zis că nu e chiar atât de slăbită încât să cadă. Nu s-a înșelat. Polița n-ar fi căzut de una singură, sau cel puțin nu acum. Dar el a uitat că e slăbită și s-a sprijinit pe ea. Ea a căzut, iar eu m-am nimerit fix în calea ei. Adevărul e că nu putem controla tot ce ni se întâmplă, dar putem controla o parte din ce ni se întâmplă, dacă suntem responsabili. Nu, nu voi trăi următoarele zile pe care le mai am din viață gândindu-mă la faptul că ar putea să îmi cadă o poliță în cap. Totuși, cred că e responsabil ca, din când în când, toate corpurile suspendate să fie verificate și, în cazul în care există cea mai mică suspiciune că ar putea să cadă, să fie luate măsuri. Pe același principiu care spune că ar trebui să mergem la medic măcar o dată pe an, sau să facem o revizie anuală mașinii. Totul trebuie să trebuie să fie verificat din când în când.

Doar că mai e ceva. Așa cum nu ne e frică de foc până nu ne ardem – nu cred că există vreun om care să nu se fi ars măcar o dată în viață- nu ne e teamă nici de alte lucruri pe care nu le întelegem în totalitate. Da, unii oameni suferă, sau chiar mor, pentru că au fumat prea mult, sau pentru că le-a căzut un dulap în cap, sau pentru că i-a lovit o mașină pe stradă, sau pentru că au COVID, dar cei mai mulți mergem pe ideea că nu ni se poate întâmpla nouă. Pentru că e greu să trăiești cu asta. E greu să trăiești cu faptul că moartea și suferința sunt o realitate pe care o găsim la tot pasul. Așa că ne gândim că sunt puțini cei cărora li s-au întâmplat nenorociri, indiferent că vorbim de motive serioase sau de motive stupide. Ne gândim că nu ni se poate întâmpla nouă. Nu putem fi noi acel 1 din 100, sau din 1000, sau din 1 0000, sau din 1000000. Numai că mereu există acel 1. Sunt puțini cei care mor din cauza anumitor afecțiuni pentru că un om poate muri doar o dată în viață și e practic imposibil să moară toți oamenii din aceeași cauză, dar asta nu înseamnă că fiecare cauză a morții nu e serioasă. Asta nu înseamnă nici că ar trebui să ne ferim de tot. N-ar mai fi viață și nici n-am putea. Dar cred că ar fi bine să fim responsabili și, atunci când se poate, să prevenim suferința, sau moartea. Parcă una e să te lovească o mașină atunci când mergi liniștit pe trotuar și alta e să te lovească atunci când treci pe roșu. Deși, aparent, rezultatul final pare același. Numai că e greu. Oamenilor le e prea frică de frică, iar dacă nu ți-e frică de nimic – sau nu accepți că îți e frică, pentru că nu există om care să nu simtă frică- nici nu te poți apăra. E mult mai confortabil să trăiești cu gândul că nu ți se poate întâmpla ție, că nu vei fi tu acel 1 dintre cei puțini.

Eu am fost una din 10 000. Nu acum, cu polița – deși cred că există și aici statistici și fiecare dintre noi suntem acel 1 mai des decât credem – , ci atunci când, într-o zi, brusc, fără avertisment, n-am mai văzut cu un ochi. Până la acel moment mai fusese doar un singur caz că al meu în România. Doi norocoși. Apoi, într-o altă zi soțul meu a devenit unuĺ din și mai puțini. Într-o fracțiune de secundă, viața noastră s-a schimbat. Nu mai putea să meargă normal. Nu știam dacă va muri sau va trăi. De fapt, după cum spuneam mai sus, niciodată nu știm dacă vom muri sau vom trăi, indiferent dacă suntem sau nu bolnavi. Doar că nu ne gândim la asta pentru că e un coșmar să te gândești astfel. Noi ne-am gândit la asta vreo trei ani din viața noastră. Trei ani din viață ne-am trezit dimineața conștienți de iminența morții. A fost atât de greu încât pot înțelege bine de tot de ce atât de mulți oameni aleg să ignore pericolul reprezentat în prezent de virus. De ce să te bagi singur în întuneric? Oricum poti muri oricând. Oricum vei muri cândva. De ce să îți petreci timpul gândindu-te la asta?

Doar că unii nu pot să nu se gândească… Știu prea multe ca să poată ignora… Eu n-am putut ignora virusul. Pentru că atunci când ești conștient de faptul că ai fost deja unul dintre cei puțini, n-ai cum să mai ignori, chiar dacă vrei. N-ai cum ignora, chiar dacă ți-ai dori sa trăiești în ignoranță. Apoi, au fost și copiii bolnavi și e teribil să ai copii bolnavi în vreme de pandemie, deci, deși indirect, am simțit consecințele situației în care ne aflăm. Apoi, deși el e mai bine, soțul meu are totuși o boală autoimună. Nu prea poți să te gândești că ești tânăr și sănătos și dacă iei virusul nici nu simți, atunci când te afli în categoria de risc de a a dezvolta complicații. Și te gândești de două ori înainte să mergi la Mega pentru doar o cutie cu lapte. Și nu știi cum să abordezi situația asta toată.

O variantă e să intri în panică, cum am făcut eu, la început. E și normal, până la un punct. Doar că nu poți trăi astfel. Am înțeles repede asta, atunci când am văzut în ce fel m-a afectat. Nu puteam dormi și nu puteam sta trează fără să plâng. Au fost momente în care mi-am dorit să ne îmbolnăvim atunci. Durerea din suflet era atât de cruntă că simțeam că mă omoară ea singură. Așteptarea doare. Asteptarea e insuportabilă și simți cum te sufocă. Macar să știm o treabă. Murim sau trăim?

Apoi, au fost momente în care am vrut să ies afară ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am zis că nu pot trăi în frică, în paranoia, mai ales când îi auzeam pe alții cum ies și nu pățesc nimic. M-au oprit copiii mei. Când le vedeam ochișorii veseli și plin de viață am zis da, nu putem controla totul, dar nu pot fi eu cea care le va strica bucuria. Nu pot fi iresponsabilă, doar pentru că e mai confortabil psihic. Nu pot controla totul, dar nici să risc totul nu pot. Folosind un exemplu de mai sus, poate că n-ar fi mare diferență dacă m-ar lovi o mașină când merg pe trotuar, sau dacă m-ar lovi pe trecerea de pietoni, dar să ne gândim la supraviețuitorul unui astfel de accident. Supraviețuiește, dar își pierde un picior. Cum își mai poate privi copiii în ochi, sau pe el însuși, dacă știe că tot el a provocat tragedia? Confortul psihic contează. Dacă nu ar conta și ar fi totul doar despre supraviețuirea fizică, toți oamenii ar fi respectat toate regulile ce s-au dat de la începutul crizei din prezent. Contează, însă, și de aceea, atunci când vorbim despre moarte sau suferință, contează și cauza.

Ce vreau să spun, până la urmă? E dificil, pentru că nu sunt cel mai bun exemplu. Nu sunt eu cel mai echilibrat om, dar tocmai în echilibru stă cheia, pentru că cele două variante expuse mai sus sunt extreme. Viața nu e colorată doar în alb și negru, există și gri și încă multe nuanțe de gri. Fiecare om e unic. Fiecare om are nevoie să își găsească proporțiile potrivite de alb și negru pentru a își crea propria nuanță de gri. Poți trăi fiind conștient de pericole și, în același timp, fără ca viața să îți fie un coșmar și voi mai da două exemple în acest sens. Mai întâi, eu am ales, încă de la început, ca atunci când copiii merg cu mașina să stea în scaune speciale de mașină, cu centura pusă. Am făcut asta pentru că am înțeles bine de tot care-s riscurile. Totuși, tot eu am mers în multe rânduri cu taxi, supunându-ne pe mine și pe copii fix acelorași riscuri, nu pentru că nu le-aș mai fi înțeles, ci pentru că uneori aveam nevoie să mergem mai departe de casă și aceasta era cea mai bună opțiune. Mereu trebuie să analizăm raportul beneficiu-risc. Soțul meu, spre exemplu, a luat două medicamente care provocau multe afecțiuni, cum ar fi diabet sau osteoporoză. În cazul lui, să trăiască cu diabet era mai puțin grav decât să rămână imobilizat într-un pat, sau să moară. În cazul lui, anormalul era normal, iar atunci când a făcut cataractă de la unul din aceste medicamente, medicul nici n-a clipit și nici n-a luat în calcul oprirea tratamentului. Cataracta e mai bună decât alternativa, chiar dacă pare dur să auzi asta.

Astfel că soluția e echilibrul, dar echilibrul nu înseamnă o balanță perfect echilibrată ci găsirea dezechilibrului care ți se potrivește ție; găsirea nuanței potrivite de gri. Mie, spre exemplu, a început să îmi bată inima mai tare atunci când m-am întâlnit cu o vecină pe scara blocului. La o așa reacție, un angajat dintr-un magazin ar putea spune- „Dar eu ce să mai zic? Eu intru zilnic în contact cu zeci de oameni și tu te sperii de o vecină?” Numai că eu nu sunt el și el nu e eu, deși, amândoi ar fi bine să fim responsabili. Responsabil înseamnă că nu contează cu câți oameni te-ai întâlnit într-o zi, dacă poți evita unul, e bine să o faci. Dacă te-ai întâlnit cu 100 de oameni, nu te gândi că nu mai contează unul în plus, pentru că doar de unul e nevoie. Dacă lucrezi într-un loc care implică contact cu oameni, respectă regulile pe care le poți respecta. Regulile într-o pandemie sunt atât de greu de respectat tocmai pentru că ele n-au cum să fie universal valabile. Mereu există excepții, dar aici sunt mai multe ca niciodată și contează mai mult că niciodată că fiecare om să facă o analiză proprie și să își stabilească propriul lui set de reguli. Nu să cădem în disperare și nici în ignoranță, ci să putem privi drept, la final și să putem spune că am făcut tot ce am putut.

Revenind la polița mea, cu care am inceput articolul, soluția nu e să trăiesc cu teamă că oricând ar putea să îmi cadă una în cap, ci să mă asigur că am făcut tot ce am putut pentru a evita asta. Să îmi folosesc frica pentru a face ceva bun, nu să o las să mă paralizeze, sau să o îngrop, pentru că dacă doar privesc corpurile suspendate cu teamă, atunci frica mă rănește mai tare decât m-ar răni o lovitură, iar dacă aleg să cred că nu există niciun pericol, îmi neg frica și mă supun unor riscuri inutile. Variantă corectă e aceea în care devin conștientă de frica mea, o accept și o înțeleg și, în consecință, fac o revizie anuală a corpurilor suspendate, iar în restul timpului trăiesc liniștită, pentru că restul nu mai depinde de mine. Apoi, variantă corectă pentru mine, atunci când vorbim despre Coronavirus, este să ne asigurăm că ne-am luat toate măsurile de precauție pe care le putem lua. Apoi, să respirăm adânc, să ne eliberăm și să trăim adaptîndu-ne treptat la noua realitate. Altfel, să oscilăm între „Nu mi se poate întâmpla mie ” și „Sigur mi se va întâmpla mie” poate să fie un coșmar mai negru decât virusul însuși. Să alegem să ne protejăm fără să înnebunim e calea de mijloc, ținând cont, așa cum spuneam de particularitățile fiecăruia și fără să ne comparăm unii cu alții, dar și fără să ne chinuim cu lucruri asupra cărora nu avem putere și fără să uităm să analizăm mereu riscurile și beneficiile. Pentru că uneori, din cine știe ce motive excepționale, chiar merită să îți riști viața pentru, să zicem, o cină la restaurant, dar de cele mai multe ori viața e mai importantă. 😊