Eu citesc despre lucruri triste, sau teribil de triste în fiecare săptămână, uneori chiar zilnic. Fac asta de mulți ani, cu mult timp înainte să apară noul coronavirus și să predomine știrile astea urâte și, recunosc, m-am gândit adesea că am o problemă și că există în mine ceva care mă face să mă chinuiesc singură. Altfel, de ce să citești despre răul din lume și, mai ales, de ce să scrii despre el? De ce să îți complici viața în mod inutil cu lucruri care nu te afectează direct și care, poate, s-ar putea să nu te atingă niciodată?

Acum, nu contest neapărat faptul că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu mine. Sigur e, dar asta e o cu totul altă poveste și s-ar putea să nu aibă neapărat legătură cu faptul că citesc despre întâmplări triste, dar, înainte de a scrie mai clar, aș vrea să mai pun o întrebare – De ce l-ar citi cineva pe Charles Dickens? Pentru că a fost un mare scriitor? Pentru că sunt frumoase cărțile lui? Pentru că putem învăța ceva din cărțile lui? Sau pentru că sunt teribil de triste? Și ce legătură are asta cu ce vreau eu să spun?

Adevărul e că, deși m-au impresionat foarte tare, eu nu rămăsesem cu ideea că sunt triste cărțile lui Dickens? Până zilele trecute, când am citit asta negru pe alb. Altfel, le-aș fi descris mai dergabă ca foarte profunde, deși e clar că sunt și triste. Totuși, în ciuda tristeții, nu mi-au lăasat acel gust amar, cel mai probabil datorită finalului. În cele pe care le-am citit eu există și un final fericit, sau măcar o urmă de speranță, în orice caz, ceva suficient de puternic, cât să îndulcească amarul în așa fel încât nu cu el să rămâi. Desigur că mai e și faptul că sunt doar niște cărți – sau nu? – și, chiar dacă sunt inspirate din întâmplări extrem de reale, totul s-a întâmplat în urmă cu prea mult timp. E mult mai ușor să citești despre un copil care a fost bătut crunt în urmă cu un secol sau două, decât despre un copil care este bătut crunt azi, în prezent. Și, desigur, e mult mai ușor să nu citești deloc despre un copil care a fost bătut pentru că dacă nu citești, n-ai cum afla despre asta și e mult mai comod să nu știi. Oricum nu poți schimba nimic, nu? Nu poți schimba nimic, iar neputința e una dintre cele mai grele poveri. Insuportabilă, aș spune eu.

Totuși, Dickens a trăit și el într-un prezent. În prezentul lui, el a scris despre lucruri triste, care se întâmplau atunci, iar impactul cărților lui a fost mare. Și ne întoarcem la „de ce” ? De ce să scrii sau să citești despre lucruri triste?

Mulți oameni se feresc teribil de asta. Chiar și eu mai fug uneori și merg până acolo în care dau snooze pentru 30 de zile la anumite pagini de pe facebook, sau mă concentrez pe altceva și mă închid în globul meu de sticlă. Sau, cu alte cuvinte, închid ochii. Dacă nu vezi, nu există. Dar doar pentru tine. Altfel, dacă tu nu vezi răul, nu înseamnă că el nu există. E ca atunci când mergi pe stradă și observi un bărbat care lovește o femeie. Dacă îi privești, durerea lor îți va rămâne întipărită în minte și te va urmări mereu. Dacă nu îi privești, nu vei afla cât de mare e durerea, dar asta nu va opri loviturile, ba chiar le va agrava. Omul va crede că e în regulă să lovească, din moment ce nimeni nu pare deranjat de asta.

Bine-bine, dar care-i morala pentru că, din nou, oricum nu poți schimba nimic, nu? Doar adaugi încă o victimă la milionale de victime. Adică pe tine însuți, prin faptul că devi conștient de răul din lume.

Numai că nu-i așa. Dacă alegi să nu vezi răul, el nu există pentru tine, dar există pentru victimele lui directe care, de cele mai multe ori chiar sunt neputincioase. În consecință, dacă răul nu există pentru tine, atunci chiar nu poți schimba nimic. Ca să schimbi ceva, trebuie să fii conștient de faptul că acel ceva există, iar eu cred că binele și răul sunt responsabilitatea noastră, a tuturor. Alegând să închidem ochii, contribuim la perpetuarea răului. Primul pas pentru a combate un rău este să îl vedem. Da, e teribil să vezi suferința. Doare îngrozitor de tare să aflii cum alții trăiesc clipe de coșmar, dar și răsplata e pe măsură. Care răsplată? Aceea pe care o simți atunci când îți dai seama că și tu poți contribui la crearea unei lumi mai bune.

Revenind la cărțile lui Dickens, ele nu sunt triste, sau nu sunt doar triste, pentru că în ele există speranță. Dickens și-a dorit să aibă cât mai mulți cititori pentru că a scris despre o realitatea pe care dorea să o afle toată lumea. Citind cărțile lui, oamenii au început să își pună întrebări și să conteste răul din lume. De exemplu, pe vrema lui Dickens copiii mergeau la muncă în fabrici. În zilele noastre asta nu se mai întâmplă, iar acest om a fost unul dintre cei mulți care au contribuit la așa o mare realizare.

Orice luptă are nevoie și de soldați. De mulți soldați. Povestea cu David și Goliat poate să fie și ea reală, dar de cele mai multe ori nu e. Pentru a îl învinge pe Goliat este nevoie, de cele mai multe ori, de oameni mulți și de timp. Schimbările se fac cu pași mici și multă răbdare, iar atunci când am înțeles asta, neputința devine mai ușor de suportat. Pentru că atunci înțelegem că nu suntem pe deplin neputincioși.

Da, e mai comod să nu citim, de exemplu, despre condițiile groaznice din unele spitale. Atât timp cât nu suntem noi într-un spital, nu ne afectează direct. Apoi, dacă totuși ajungem într-unul și trăim pe pielea noastră totul, e mai comod să îngropăm amintirea. Dacă o îngropăm nu ne mai poate face rău; ne bucurăm că am scăpat și mergem mai departe; alungăm gândul care ne spune că alții trec prin aceleași chinuri în prezent. Durerea se diminuează, pe măsură ce ne închidem din ce în ce mai tare în globul nostru perfect, dar ea continuă să existe, chiar dacă atacă din umbră. De fapt, dacă nu vezi nu înseamnă că nu există răul, ci doar că e mai puternic. Necunoscutul e mult mai puternic. Cu necunoscutul e mult mai greu să lupți.

Prin urmare, eu citesc știri triste ca să nu uit și ca să nu rămân închisă în globul meu. Nu fac suficient de multe fapte bune cât să mă simt bine cu mine, dar îmi propun în fiecare zi să le fac și nu mă opresc din a încerca. Apoi, sunt convinsă că și acelea mici contează. Mai multe fapte mici fac fapte mărețe. Nu voi fi vreun erou – apropo de faptul că îmi spunea cineva mai demult că nimeni nu-mi va ridica vreo statuie, fără să se întrebe dacă îmi doresc una. Cei mai mulți oameni nu sunt și nu vor fi eroi, sau, cel puțin, nu în sensul clasic în care este interpretat acest cuvânt. Nu voi fi ca Dickens, mulți nu vom fi, dar vreau să fiu o parte din întregul care e conștient de existența răului și luptă împotriva lui. Nu pot trăi într-un glob și nu pot fugi de durere pentru că știu că ea există chiar dacă eu închid ochii. Apoi, prefer să fiu o părticică nesemnificativă din acel întreg care luptă cu răul, decât o părticică nesemnificativă din acel întreg care îl ignoră, ajutându-l să crească. Chiar dacă știu că urmările faptelor mele nu se vor vedea imediat și, poate, nici măcar în timpul vieții mele.

M-am gândit să scriu acest articol, în această formă, după ce am citit o carte despre Charles Dickens, din colecția Micii Eroi apărută la Editura Litera. Aceste cărți, concepute pentru a fi citite de copilași – nu știu exact de la ce vârstă, cred că depinde mult de copil; eu citesc cu amândoi, dar când e și Maria (3 ani) mai degrabă repovestesc, în așa fel încât să fie ok și pentru ea – sunt o adevărată comoară. Cartea despre Dickens i-a atras pe amândoi, probabil pentru că vorbea mult despre copii. M-a atras și pe mine, prin citate ca cel de mai jos, care m-a inspirat în a scrie cele de mai sus:

” […] oricât de mult ne-ar displăcea, în viață există și lucruri triste, cum sunt sărăcia, corupțiile și nedreptățile. Dacă nu am vorbi niciodată despre ele, ar cădea în uitare și nu s-ar face nimic pentru remedierea lor.”

Surse foto: pexels.com; arhivă personală.