Nici nu știu dacă să vorbesc la modul general, sau să dau un exemplu concret, inspirat din ce am trăit în ultimul timp… Cert e că, de fiecare dată când apare o problemă, pare că părinții se gândesc mai întâi la copii, dar, oare, chiar așa e? Spre exemplu, când a început nebunia cu pandemia și izolarea, mulți părinți au început să își facă probleme în legătură cu copiii – Cum se vor adapta la statul acasă și, mai ales, cum vor reuși ei, părinții, să le explice copiilor această situație complicată? Și eu am trecut prin asta și chiar am publicat pe blog două povești despre care am spus că le-am scris pentru copiii mei.

Acum, după ce a trecut mai mult timp, am ajuns la concluzia că nu pentru ei am scris acele povești, ci pentru mine. Pentru că cea care nu înțelegea, de fapt, eram eu. Copiii nici nu apucaseră să mă întrebe ceva, atunci când eu m-am gândit prima dată la ei și la cum o să le explic lor. Ei nu aveau încă nicio problemă atunci când eu mă gândeam la modalități prin care să rezolv o viitoare problemă a lor. Totul pentru că, de fapt, eu aveam dificultăți în a înțelege și accepta ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu le puteam explica lor pentru că nu îmi puteam explica mie și mă gândeam că nu se vor adapta ei pentru că eu nu concepeam o astfel de adaptare.

În scurt timp, ca prin minune, mi-am amintit de faptul că un copil se adaptează mult mai ușor ca un adult și nici nu își pune atât de multe întrebari complicate, ci, de multe ori, ia lucrurile fix așa cum sunt. Mi-am mai amintit și de un film, despre care am scris mai demult, dar și despre faptul că legătura dintre părinte și copil este extrem de puternică, iar acesta din urmă preia de multe ori starea părintelui. Cumva, am reușit să mă mobilizez și, după un început greu pentru mine, consecința firească a fost aceea că amândoi au fost bine și nimic nu a fost complicat, așa cum îmi imaginam eu că o să fie. A fost suficient să vorbim o singură dată, detaliat, despre virus. Restul e poveste, cum s-ar spune.

Ce vreau să spun e că atunci când în mintea noastră apare întrebarea „Cum îi explic copilului?” ar fi bine, poate, să ne oprim o clipă și să încercăm să ne explicăm nouă; să ne asigurăm că noi înțelegem și acceptăm. Atunci când noi înțelegem și acceptăm, explicațiile pentru copii apar în mod firesc. Atunci când reușim să ne explicăm nouă, cu copiii devine ușor. De încredere avem nevoie; dacă ei au încredere în noi, cea mai mare parte a problemei e rezolvată, sau s-ar putea să ne dam seama că nu avem nicio problemă, dar pentru asta e nevoie ca noi să avem primii încredere – în noi înșine și în faptul că am ales calea cea mai bună, dar și în copiii noștri. Dacă se întâmplă asta, este, de cele mai multe ori, suficient pentru un copil, după cum spunea chiar băiețelul meu într-o seară- „Mie nu mi-e frică de virusul ăsta, dar am încredere în tine și în ce îmi spui tu să fac.”

Sursa foto – pexels.com