Povestea care încă nu și-a găsit sfârșitul…/ Cei trei castori

Fotografie de Scott Younkin pe Pexels.com

De-a lungul timpului am scris mii de pagini în mintea mea. O parte foarte mică dintre acestea a ajuns pe hârtie, dar cele mai multe au avut un final. În nopțile în care nu puteam dormi, toate personajele prindeau viață și își trăiau aventurile, ajungând, până la sfârșit, la acea “closure” care îmi pare că sună mai bine în engleză și cuprinde mai bine ce vreau să zic. În acel moment îmi dispărea și determinarea de a continua să le scriu pe hârtie, cam la fel cum se întâmplă cu o carte al cărei final l-am aflat prea repede și pe care nu mai avem chef să o citim.

Altfel stau lucrurile cu povestea celor trei castori, pe care i-am “citit-o” și lui Tudor, din mintea mea, într-o variantă mult mai scurtă. Băiețelul a ascultat cu sufletul la gură, dar, atât el, cât și eu, am simțit că finalul pe care i-l oferisem nu era cel potrivit. Pentru că deși se termina, nu aducea împăcare. M-am hotărât atunci să scriu; să scriu, fiind atentă doar la cursul poveștii, lăsând finalul să se scrie singur, la momentul potrivit. Nu știu cum vor decurge lucrurile, dar știu că am nevoie să o public pe blog pentru că nu-mi doresc să se rătăcească și ea prin mintea mea.

Povestea celor trei castori

Într-o pădure minunată, pe malul unui râu limpede, locuia familia Castorilă, o familie de castori, formată din mama, tata și trei castori copii. Erau fericiți și liniștiți și se bucurau cam de aceleași lucruri de care se bucură toți castorii, cu mențiunea că, desi nu renunțaseră la baraje și tuneluri, la fel ca toate animalele din acea pădure,  își construiseră și o minunată căsuță. Căsuța lor era curată și îngrijită, iar în fața ei se ridica mândru un copac mare și frumos, cu crengi groase și bogate. De una dintre aceste crengi atârna un leagăn din lemn, sculptat de tata Castorilă și prins bine cu liane puternice, primite cadou de la o niște prieteni dragi – o familie de maimuțe care locuia în junglă.

Copiii castor se bucuraseră tare de tot atunci când primiseră leagănul cadou, dar, după câteva zile în care s-au jucat doar cu acesta, entuziasmul lor s-a mai domolit. Ușor-ușor, castorul cel mare, pe nume Ronț, nu s-a mai jucat deloc cu leagănul. Îi plăceau alte lucruri și râdea de frații care încă mai apreciau frumoasa jucărie. La polul opus, castorul cel mic, pe nume Cronț, voia să se joace doar cu leagănul. Nu îl interesau alte jucării, sau activități și, dacă mama și tata nu îl puneau să facă altceva, stătea acolo de dimineața și până seara. Lucururile erau ușor diferite la castorul mijlociu, pe nume Stronț, care se juca din când în când cu leagănul, fără a uita, însă, și de balansoarul care se afla câțiva metri mai încolo, de râul care curgea liniștit și pe care se juca cu bărcuțe sculptate chiar cu dințișorii lui mici și puternici, sau de scorbura din alt copac, aflat în spatele casei, unde se juca cu prietenii lui, veverițe mici, sau arici.

Totuși, dincolo de leagăn, una dintre cele mai mari bucurii ale copiilor castori erau vacanțele în care mergeau cu mama și tata. Mergeau, spre exemplu, în vizită la o familie de broaște ce locuia pe marginea unui lac, acolo unde se termina pădurea. Copiii castor se jucau cu mormolocii, sau se plimbau cu niște bărci construite din frunze uriașe de nufăr, care se găseau doar pe acel lac. Apoi, mai făceau și excursii mai periculoase, cum ar fi cea de la ferma ce se găsea de cealaltă parte a lacului. Era periculos pentru că acolo trăiau oameni de care le era teamă, dar familia de șoareci care locuia la fermă îi servea cu cele mai delicioase mâncăruri, cum niciun castor nu mâncase vreodată – morcovi crocanți, frunze de salată, sau ardei grași.

Într-o zi au mers chiar într-o drumeție pe un munte, în vârful căruia au fost găzduiți de o familie de capre care i-a învățat cum să se cațere și să își țină echilibrul pe cele mai abrupte stânci. Le-a plăcut atât de mult în această excursie, că au stat mai multe zile, iar în ultima au zăbovit până târziu. Când au ajuns acasă deja se lăsase întunericul, iar copiii castor erau foarte obosiți și s-au pus direct la somn, în paturile lor făcute din rumeguș amestecat cu mușchi verde și proaspăt.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, mama și tata castor mai rămăseseră puțin pe terasă, la o vorbă și un pahar cu apă de râu, când,  un zgomot mic, aproape insesizbil, tulbură liniștea pădurii. Mama și tata castor se ridicară ușor de pe scaune și priviră cu atenție în jur. După câteva minute de ascultare, ochii și pașii lor se îndreptară spre marele copac cu leagăn. Îl înconjurară de câteva ori, privindu-l cu atenție, iar, la un moment dat, se opriră, privind îngroziți în sus, unde li se păru că văd ceva înfricoșător. Chemară repede câțiva licurici și, la, lumina lor, observară că nu se înșelaseră. În copacul lor minunat de frumos se afla acum un cuib uriaș de albine și, după câte se părea, erau albine ucigașe.

Ca și cum asta nu era suficient, în timp ce priveau îngroziți măreața construcție ce se ridica fix deasupra leagănului, mama castor simți ceva mișcându-se sub picior. Cu greu își înăbuși un țipăt, când o pișcătură dureroasă o făcu să sară ca un arc din locul în care se afla. Cu lacrimi în ochi, își îndreptă privirea în jos și, cu ajutorul licuricilor, putu observa cum ultimele furnici dintr-un șir ce părea fără sfârșit, se îndreptau spre casă. O casă care se afla într-o mică scorbură din același minunat copac.

  • Dumnezeule! șopti mama castor, cu un suspin. Ce se întâmplă aici?
  • Nu sunt sigur că înțeleg nici eu, dar cred că trebuie să convocăm Sfatul Înțelepților. Îmi pare că și furnicile sunt dintre cele mai periculoase. Îmi amintesc că am văzut unele asemănătoare într-o carte din biblioteca bunicului meu.
  • Dar e îngrozitor! Pe cât de importante sunt, pe atât de periculoase sunt albinele și furnicile despre care vorbești. Nu putem trăi în același loc cu ele! Pișcăturile lor dor groaznic. Ne vor ataca puii. O să fie teribil! se tângui mama castor.
  • Vom găsi o soluție, spuse domnul Castorilă cu încredere, chiar dacă și în vocea lui se simțea teama. Voi ruga licuricii să meargă să le dea de veste tuturor înțelepților din pădure, iar eu mă voi îndrepta chiar acum spre casa bunicului.

Spunând acestea, tata castor o ajută pe mama castor să meargă în casă. Era greu pentru că piciorul înțepat o durea foarte tare și începuse să se umfle. După ce îi puse o compresă cu apă de râu, tata castor îi spuse să se odihnească liniștită. Din tot ce știa el despre furnici și albine, toate dormeau noaptea, deci, cel puțin până dimineață, aveau să fie în siguranță. Porni apoi spre casa bunicului, care se afla la vreo zece copaci distanță.

Când aproape ajunsese, observă că era lumină și mare forfotă acolo. Se gândi că, poate, licuricii ajunseseră înainte, dar curând își dădu seama că cei mai mulți dintre înțelepți erau deja acolo și sigur nu veniseră pentru că îi chemase el. Altceva se întâmplase, în vremea cât ei fuseseră plecați.

Domnul și doamna Păianjen, doamna Bufniță și chiar și domnul Urs Brun, alături de mulți alții se aflau înăuntrul căsuței bunicului și vorbeau:

  • E îngrozitor! se auzea din toate părțile.
  • Pișcăturile dor foarte tare! spunea doamna Rița, veverița.
  • Copilul meu are piciorul atât de umflat, că nici nu se poate mișca. Are febră și îl doare tot corpul, spunea domnul Șopârloi.
  • Și e chiar mai teribil de atât, spuse domnul Urs. Am auzit că bunicul Șoricescu a murit. Era atât de mic și bătrân… Nu a putut suporta durerea pricinuită de pișcături.
  • Trebuie să le găsim cuibul, adăugă domnul Castorici, bunicul castor.
  • L-am găsit deja, spuse tata Castorilă, care chiar atunci intră pe ușă. Vă trimisesem vorbă prin licurici că e nevoie să ne întrunim. Am descoperit în seara aceasta un cuib de albine și un cuib de furnici și voiam să vă anunț numaidecât, să ne sfătuim în privința lor, înainte să facă prea mari stricăciuni. Văd însă că deja au apărut primele victime.

Domnul Castorilă le povesti apoi întreaga întâmplare, în timp ce încăperea se aglomera și mai tare pentru că soseau din ce în ce mai mulți înțelepți ai pădurii, câte un reprezentant sau doi din fiecare neam care locuia acolo. Au ascultat cu toții cu atenție și au hotărât să meargă la fața locului pentru a examina îndeaproape cuiburile, bazându-se pe faptul că, atât furnicile, cât și albinele, dorm noaptea . În șir indian și într-o liniște desăvârșită, toate animalele pădurii s-au îndreptat ușor spre casa familiei Castorilă. Bufnița a zburat sus în copac și a examinat cu atenție stupul albinelor, iar Doamna Bondocița, broasca țestoasă, a dat câteva ture în jurul copacului, asigurându-se că nu e niciun pericol și deschizând drumul pentru un dihor care vedea mult mai bine în întuneric. Acesta a examinat cu atenție terenul și a găsit o furnică moartă, zdrobită, probabil, de doamna Castorilă atunci când fusese pișcată. A ridicat-o cu grijă pentru a o transporta la casa bunicului castor, acolo unde se întâlneau mereu pentru a discuta problemele importante.

După o cercetare minuțioasă și după ce domnul Castorilă o verifică pe mama castor care, desi respira greu, părea că e destul de bine, porniră cu toții înapoi spre casa domnului Castorici. Acolo așteptară împreună, în timp ce ochii le cădeau de somn, ca domnul Castorilă, domnul Castorici, doamna Bufniță, și Domnul Urs să verifice în bibliotecă toate cărțile pe care le aveau, pentru a identifica ce specii de furnici și albine se aciuiaseră în pădurea lor. Cel din urmă, desi cunoștea foarte multe despre furnici și albine și fusese chiar în câteva călătorii, declară că nu mai văzuseră niciodată așa ceva.

După câteva ore de căutări, timp în care multe animale adormiseră și întunericul începuse ușor să se risipească, cei patru veniră cu un verdict. Din păcate, oricât de mult căutaseră, nu reușiseră să identifice cele două specii de furnici și albine. Din tot ce știau până acum, se părea că erau două specii noi, ale căror înțepături dureau foarte tare și în unele cazuri, puteau chiar să provoace moartea, cum se întâmplase cu bunicul Șoricescu. Nu păreau a fi mai agresive decât alte specii și se pare că fiecare atac se petrecuse atunci când cineva le deranjase. Totuși, problema era că într-o pădure atât de mică era aproape imposibil să nu le deranjezi. În concluzie, pădurea și toate animalele din ea se aflau în pericol și, cum încă nu știau cu ce pericol se confruntă, cei patru recomandau ca toată lumea să rămână în acea zi înăuntrul caselor și să se întâlnească din nou, după apusul soarelui, la casa domnului Castorici.

Au fost cu toții de accord că era cea mai bună soluție, mai ales că cei mai mulți dintre ei picau de somn după ce stătuseră treji întreaga noapte. A rămas ca licuricii să le povestească fluturilor ce se întâmplase și aceștia din urmă să îi anunțe și pe ceilalți locuitori ai pădurii. Apoi, animăluțele s-au îndreptat grăbite spre căsuțele lor, pentru a ajunge înainte ca dușmanii cei noi să se trezească.

Tata castor a ajuns primul. A verificat-o pe mama castor, care dormea pe canapea. Piciorul îi era roșu și umflat, iar ea gemea ușor. A deschis ochii și a intrebat cu o voce slabă:

  • Ce s-a întâmplat? Ce ați stabilit?
  • Stăm acasă… Pentru moment, am decis să stăm acasă pe parcursul zilei. Încă nu știm cu ce ne confruntăm, cine e și cât de periculos e dușmanul, astfel că cea mai sigură variantă e să ne ferim, rămânând înăuntrul caselor, până când vom descoperi cum ne putem apăra.

 Mama castor dădu din cap în semn de aprobare, după care adormi din nou, iar tata castor se întinse și el pe patul din camera alăturată și ațipi, în timp ce primele raze ale soarelui își făceau loc prin ferestre, vestind o nouă zi, plină de noi provocări.

Va urma…

Capitolul 2

Capitolul 3

2 thoughts on “Povestea care încă nu și-a găsit sfârșitul…/ Cei trei castori

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close