Cei trei castori (2)


Fotografie de Scott Younkin pe Pexels.com

[…] În dimineața următoare, obosiți după zilele precedente, copiii castori s-au trezit mai târziu ca de obicei, într-o liniște neobișnuită. Ca și cum ceva teribil se întâmplase peste noapte și, dintr-o dată, totul se schimbase. Au ieșit ușor din camerele lor și au observat că mama dormea pe canapea și arăta ciudat, ca și cum ar fi fost bolnavă, iar tata dormea și el, într-o cameră cu ușa deschisă. Copiii își priveau înmărmuriți părinții, neștiind ce să facă, când, deodată, un bâzâit puternic se auzi de afară. Cronț, castorul cel mai mic, se îndreptă spre fereastră ca să vadă ce se aude, dar nu apucă să își scoată năsucul cel mic afară, că simți cum cineva îl trage cu cu putere de blăniță și îl trântește pe podea.

  • Nu te apropia de fereastră! țipă tata, căci el era.

Cronț și frățiorii lui îl priviră speriați. Nu-l mai văzuseră niciodată pe tata așa. Părea desfigurat, îmbătrânit și teribil de obosit. Copiii nu știau ce să simtă și să creadă în legătură cu asta, iar ochișorii li se umeziră de frică și uimire. Totuși, aproape imediat, ochii tatei redeveniră blânzi:

  • Îmi pare rău că te-am tras așa și am țipat la tine, Cronț, dar e foarte periculos să te apropii de fereastră. Haideți, ajutați-mă să o ridic pe mama din pat și să mergem în tunel. Acolo suntem în siguranță și vom putea vorbi mai multe. Să ne grăbim, mai spuse el, privind cu teamă spre fereastră, de unde bâzâitul se auzea din ce în ce mai amenințător.

Copiii castor se mobilizară și o treziră ușor pe mama castor. Aceasta era încă slăbită, iar piciorul roșu și umflat o durea tare. Cu greu, reușiră să o ajute să meargă până la tunel, care se afla sub patul cel mare din dormitor și pe care îl construiseră mai demult pentru a ajunge din casă, direct la râu. Acolo, tata le povesti, pe scurt, cum două specii necunoscute de albine și furnici își făcuseră cuiburi în copacul cel mare din curtea lor. Le spuse că înțepăturile lor sunt foarte dureroase, după cum puteau observa și singuri, căci mama castor se simțea atât de rău pentru că fusese înțepată de o furnică. Nu le spuse despre moartea bunicului șoarece, deoarece nu dorea să îi sperie foarte tare, ba chiar insistă destul de mult asupra faptului că, negreșit, vor găsi o soluție, Totuși, până ajungeau să își cunoscă mai bine inamicul și să afle cum anume putea fi învins, cel mai înțelept era să se ferească. Cum se știa deja că furnicile și albinele nu atacă dacă nu sunt deranjate și nu apreciază prea tare întunericul, cel mai bine era să stea nu iasă afară în timplul zilei.
Copiii castori înțeleseră că era vorba despre o treabă serioasă, dar se întristară și chiar începură să plângă. Ei erau obișnuiți să își petreacă întreaga zi afară și nu iubeau prea tare întunericul. Le plăcea mult să sape tuneluri și să se joace în ele, dar dintr-o data, tunelul în care se aflau acum le păru prea strâmt. Își petrecură întreaga zi acolo, în întuneric, în timp ce priveau înfricoșați cum mama tremură și geme de durere. Se pare că înțepătura furnicii fusese mai gravă decât păruse la început, iar copilașilor le era foarte greu să își vadă mama lipsită de puteri și pe tata dormind dus în mijlocul zilei. Au stat în liniște și au așteptat, profitând de firicelele mici de lumină care pătrundeau în tunel, pentru a inventa jocuri cu umbre, dar chiar și jocurile lor erau încărcate de o tristețe nemaicunoscută până atunci.
Pe seară, mama castor își reveni puțin și, atunci când soarele se stinse, reuși să meargă singură până la canapea. Apoi, cineva bătu la ușă și, când deschiseră ușor, îl descoperiră chiar pe bunicul Castorici care le adusese puțină miere. Spunea el că i-o dăruiseră albinele care locuiau la marginea pădurii și că acea miere o va ajuta pe mama castor să se simtă mai bine. Cu toții se bucurară, dar tata castor își ascunse cu greu îngrijorarea. I se părea foarte ciudat că albinele îi dăruiseră singure mierea lor. Da, erau destul de drăguțe și în timp se obișnuiseră să trăiască alături de ele, mai ales că acestea zburau pe câmpul din apropiere, în căutare de flori, mai degrabă decât în pădure, dar de aici până la a își dărui mierea era cale lungă. Ceva ciudat se întâmplase dacă albinele din pădurea lor îi sprijineau pe ei, în loc să le sprijine pe cele asemenea lor, care își făcuseră cuibul în copacul cu leagăn. .
După ce le oferi mierea, bunicul castor se retrase într-o parte și îi spuse domnului Castorilă că ar fi bine să verifice dacă doamna Păianjen, care locuia într-un colt al camerei, era acasă. Merseră împreună la aceasta și bunicul Castorici o rugă să construiască niște perdele groase la ferestre, pentru a împiedica albinele și furnicile să intre în casă în timpul zilei și pentru a nu mai fi nevoiți să se adăpăstească în tunel. După cum arăta totul, se părea că aveau să rămână înăuntru și în zilele următoare, până când găseau o soluție prin care să scape de copacul cel mare care devenise casa unor furnici și albine atât de periculoase.

  • Ce!? Se auziră într-un glas toți copiii castor. Cum adică să scăpați de copac? E copacul nostru! E leagănul nostru.

Bunicul castor încercă să îi liniștească, spunând că, poate, totuși, nu va fi nevoie să meargă atât de departe, dar copiii castor rămaseră în suspine atunci când, într-un final, tata și bunicul porniră spre casa acestuia din urmă, pentru un nou Sfat al Înțelepților. În mod aproape ciudat, toți trei erau foarte triști și niciunul nu concepea să renunțe vreodată la minunatul copac cu leagăn. Chiar și cel mai mare copil castor plângea cu nasul în mușchiul verde ce-i servea drept pernă, gândindu-se că nu era corect, pentru că el nu apucase încă să se joace și să se bucure de leagăn și vâzându-l pe acesta, în mintea lui, mai frumos decât îl văzuse vreodată cu adevărat. La rândul lui, castorul cel mai mic plângea și el, pentru că pur și simplu nu iși imagina viața fără minunatul leagăn din copac. Îi fusese și așa destul de greu să reziste în ziua aceea și de multe ori se strecurase până la marginea tunelului, încercând să îl zărească, de la distanță. În plus, era și furios pe fratele său mai mare, pentru că pur și simplu nu credea că acesta din urmă are dreptul să aibă vreun cuvânt de spus. El nu apreciase niciodată leagănul. De ce plângea acum?!
Nu în ultimul rând, copilul castor mijlociu, era și el teribil de trist și, în acele clipe, nu reușea să mai vadă, în mintea lui, alte jocuri, sau jucării. Vedea doar un gol imens, care s-ar fi putut afla în locul copacului minunat și care n-ar putea fi niciodată umplut. Simțea un nod în gât și o strângere de inimă atunci când se gândea la asta, dar încerca să nu plângă mai tare pentru a nu o deranja pe mama, care doar ce adormise. Încercă și el să adoarmă, dar, la fel ca frățiorii lui, își petrecu o bună parte din noapte foindu-se pe toate părțile. În cele din urmă, ochișorii obosiți se închiseră, în timp ce priveau cum dispar ultimele stele în spatele pânzei groase de păianjen cu care prietenii lor acopereau acum ferestrele și în timp ce, într-o altă casă, marii înțelepți ai pădurii încă erau treji și încercau să găsească o soluție la cea mai pare problemă cu care se confruntaseră vreodată.

Va urma…

Prima parte aici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close