Cei trei castori (3)

Capitolul 3

În timp ce copiii castor încercau să adoarmă,  în casa bunicului Castorici era mare forfotă. În acea noapte și în multe alte nopți care au urmat, animalele pădurii s-au întâlnit pentru a discuta iar și iar, pentru a căuta soluții, pentru a încerca să înțeleagă ce se întâmplă. Toți erau acolo, împreună, uniți împotriva unui dușman puternic și necunoscut, uitând de orice altceva îi despărțea. Chiar și reprezentanți ai albinelor care locuiau la marginea pădurii participau la dezbateri. În mod normal,  acestea își vedeau de treaba lor și nu prea se amestecau cu animalele din pădure. Nu le plăcea că toaate râvneau la mierea lor și le-o furau adesea, fără să întrebe, și nu le plăcea că multe erau neatente, deranjând, uneori, albinele care culegeau liniștite polen. În aceste cazuri, albinele se speriau și, ca să se apere, le înțepau cu acul lor. Durerea și usturimea apărute în urma înțepăturii treceau repede, dar albina rămasă fără ac nu supraviețuia. De aceea albinuțele preferau să stea departe de ceilalți. Acum, însă, era necesar să se întâlnească. Pentru că rudele lor,  apărute dintr-o dată în copacul familiei Castorilă, erau agresive și cu ele. Era nevoie ca toate ființele din pădure să se alieze împotriva acestui dușman nou și necunoscut până atunci. Doar împreună puteau găsi o cale să îl învingă și toți cei care se întâlneau seara,  înăuntrul casei domnului Castorici, erau de acord cu asta.

Existau însă și animale care nu puteau fi de acord cu așa ceva. Pentru animale libertatea este foarte importantă, iar faptul că li se recomanda să rămână înăuntrul caselor nu suna bine deloc . Unora dintre ele, treaba asta le amintea de toate rudele lor care au fost, sau încă erau închise în grădinile zoologice. Mulți spuneau că e o conspirație și că în felul acesta se pregătește o invazie a oamenilor care vor lua în stăpânire pădurea. Nimic nu e mai îngrozitor decât o cușcă cu gratii groase din fier. Nici chiar înțepătura unei albine ucigașe, astfel că multe animale alegeau să ignore regulile. Frica de o posibilă închisoare era atât de mare, încât le întuneca mintea și le împiedica să vadă pericolul real, de lângă ele.

Apoi, mai erau și tinerii părinți, care aveau pui mici și care se plângeau că puii lor suferă tare atunci când sunt închiși. Obișnuite să petreacă majoritatea timpului afară, cele mai multe animale nu aveau o căsuță cum avea, de exemplu, familia Castorilă, ci locuiau în scorburi mici, unde abia aveai loc să te miști. Puii lor nu mai puteau învăța să meargă și, după ce păianjenii țeseau panza, acoperind intrarea cea mică, înăuntru nu mai pătrundea aproape niciun fir de lumină . Viața în întuneric era, la rândul ei, mai  înfricoșătoare decât înțepătura dureroasă a albinelor și furnicilor ucigașe.

Mai erau, desigur, și puii de pasăre. Deși păsările nu aveau restricții la zbor și chiar se transformaseră într-un fel de curieri care îi ajutau pe ceilalți locuitori ai pădurii, puii lor nu mai puteau să zboare. Pentru că puii mai și cad atunci când învață să zboare, iar riscul de a cădea fix peste una dintre albinele sau furnicile ucigașe era foarte mare. Puiul o zdrobea pe furnică cu greutatea lui, dar, imediat, surorile ei porneau atacul. De fapt, chiar acest atac era ceva nou și, deopotrivă, înfricoșător. Dacă cineva deranja o albină sau o furnică, celelalte porneau imediat în apărarea ei, atacând cu toate forțele. Victima unui astfel de atac nu supraviețuia.

Îngrozitor era și faptul că, uneori, era nevoie doar de o înțepătura că totul să se transforme într-o tragedie. Dacă după înțepătura unei albine normale îți reveneai în câteva ore, iar pe cea a unei furnici aproape că nu o simțeau, înțepaturile albinelor și furnicile nou apărute provocau suferință zile în șir și, de multe ori, cel înțepat nu își mai revenea.

Existau, însă, și animale care nu dezvoltau complicații; animale care nici nu simțeau înțepăturile. De ce se întâmpla asta, nimeni nu putuse afla. Ar fi fost minunat să poată descoperi care animale erau imune la aceste înțepături și care nu, dar nu reușiseră , iar acesta era încă un motiv care-i făcea pe unii să nu respecte regulile. Credeau că nu li se poate întâmpla lor și că sigur ei vor fi printre cei care nu vor suferi prea tare. Să admită că ar putea fi afectați, însemna să admită că le e frică, iar uneori, frica de frică e mai mare decât frica de un pericol real.

Să nu uităm, desigur, de animalele bătrâne care oricum se apropiau de finalul vieții lor în acea pădure. Ele simțeau că sfârșitul vieții lor era aproape și  nu doreau să își petreacă ultimele zile din viață închise, în întuneric. Era de înțeles, desigur, numai că exista o mică problemă, o altă ciudățenie pe care nimeni nu și-o putea explica. Atunci când înțepau pe cineva, furnicile și albinele injectau un venin foarte puternic. Dacă cel înțepat era imun la acel venin, el nici nu simțea această înțepătură; nici măcar nu își dădea seama că a fost înțepat. Otrava însă era acolo și dacă altă ființă o atingea, ea intra și în corpul ei și aceasta ajungea bolnavă chiar și fără să fii fost vreodata înțepată. În felul acesta se îmbolnaviseră mulți dintre cei care respectau recomandările.

La final mai putem aminti și de aceia care pur și simplu nu doreau să aștepte și să accepte, pentru că nu înțelegeau bine ce se întâmplă. Noul curs al lucrurilor era atât de departe de cum își imaginau ei viața, că, pur și simplu, nu concepeau așa ceva. În mod aproape surprinzător, doi dintre aceștia se aflau chiar în familia Castorilă. Ei, deși simțeau cam același lucru, aveau reacții foarte diferite, după cum vom vedea în continuare.

………………………………………………………………

După câteva zile, mama și-a revenit și, împreună cu tata, a făcut un plan de reorganizare a casei. Mai întâi s-au bucurat de ajutorul prietenilor șoricei care locuiau în apropierea oamenilor. Aceștia au muncit foarte mult într-una din nopți și le-au adus bucăți mari de geamuri sparte, care au înlocuit pânza țesută de doamna Păianjen și i-au permis soarelui să pătrundă înăuntrul casei lor, în timpul zilei. Treaba asta i s-a părut foarte interesantă copilului castor mijlociu. După ce i-a ajutat pe mama și pe tata să monteze geamurile, el s-a bucurat din plin de această minunată invenție, petrecând multe clipe în fața ferestrei, observând ce se petrecea afară. Apoi, cu ajutorul minunatelor albine ce locuiau la marginea pădurii, copiii castor s-au putut bucura din nou de apă, în timpul zilei. Albinele au construit deasupra râului ceva ce semăna cu o umbrelă și, în același timp, cu un fagure, doar că micile găuri ce se aflau pe întreaga construcție erau atât de mici că nicio albină nu putea trece prin ele. Treceau, însă, aerul și razele soarelui. Stronț s-a bucurat din plin și de această minunată construcție, petrecând și aici mult timp, bălăcindu-se în apă, sau construind baraje ce transformau piscina într-un adevărat labirint.

Lucrurile săteau diferit în ceea ce îi privește pe frățiorii lui. Cornț, castorul cel mic, își petrecea aproape întreaga zi în pat, teribil de trist. Degeaba au încercat mama și tata să îl înveselească. Nimic nu îi era pe plac. Pentru el, acum că leagănul din copac era interzis, nimic nu mai era frumos. Leagănul era lumea lui întreagă. Nu iubisise nimic altceva la fel de tare și nici nu era pregătit să facă asta atunci. Îi era teamă de nou și de necunoscut. Îi era teamă că, dacă se va juca la piscină și o să îi placă, în ziua următoare s-ar putea trezi și fără ea. Îi era teamă de o bucurie și, totodată, de o tristețe nouă. Se obișnuise cu tristețea lui și avea nevoie să mai rămână cu ea o vreme.

Ronț, castorul cel mare, părea să fie un pic mai bine. Se juca destul de des cu Stronț și, la fel ca acesta, petrecea mult timp obervând lumea de afară prin fereastra cea nouă. Dacă, însă, îl priveai atent, puteai observa că e ceva ciudat în comportamentul lui. Totuși, nimeni nu l-a privit atent, până într- zi, când s-a întâmplat ceva ciudat.

În ziua aceea, un zgomot neobișnuit, abia simțit, dar, în același timp, atât de familiar, l-a făcut pe Stronț să se trezească mai devreme din somnul de prânz. De când nu mai aveau voie să iasă din casă ziua și de când multe activități interesante se petreceau în întuneric, copiii castor se obișnuiseră să doarmă la prânz. Ei bine, în acea zi, Stronț s-a trezit mai devreme și pentru că nu a mai reușit să adoarmă la loc, s-a furișat spre fereastră, hotărât să își petreacă timpul acolo, fără să îi deranjeze pe ceilalți. Ce a văzut acolo l-a uimit și înfricoșat nespus. Afară cineva se dădea în leagănul cel mare de sub stupul albinelor și nu, nu era cineva necunoscut – era chiar Ronț, fratele lui mai mare. Stronț aproape îngheță de spaimă atunci când îl văzu pe Ronț mișcîndu-se lin, în bătaia vântului, în timp ce zeci de albine roiau deasupra lui. Cu greu își înăbuși un țipat. Oare, ce era de făcut?…

Va urma…

Capitolul 1

Capitolul 2

Sursa foto – Fotografie de Scott Younkin pe Pexels.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close