Încredere…

Fotografie de Suliman Sallehi pe Pexels.com

Am cumpărat o carte cu un titlul amuzant. Știam despre ea dintr-un fel de reclamă de la finalul altei cărți, unde îi apărea poza, mare. Copiii se distrau doar privind-o și auzindu-mă pe mine cititndu-i titlul, uimită. Am zis că trebuie să o cumpăr. Știam că se vor bucura și nu m-am înșelat. Au sărit în pat imediat, cu mine între ei, așteptând cu nerăbdare să descoperim misterul din spatele titlului. La rândul meu, le împărtășeam entuziasmul, fapt care a facut dezamăgirea și mai mare. Copiii n-au râs. Nici eu n-am râs. Ei erau foarte serioși. Tudor asculta cu atenție, dar Maria părea ușor deranjată de poveste. La fel și eu.

Citeam și cu greu reușeam să citesc într-un mod ok. Am spus cândva că e important și felul în care citim. Eram bine conștientă de asta, dar cu greu reușeam să maschez faptul că povestea mi se părea urâtă și chiar dubioasă, deși nu știu dacă asta e cel mai potrivit cuvânt. Nu prea înțelegeam, însă, ce ar putea avea de învățat un copil din așa o carte, începeam să regret că nu am citit-o singură, înainte, și, de vreo două ori, chiar am vrut să mă opresc. Doar că nu m-am oprit. Mai întâi nu m-am oprit pentru că mă opresc din a citi o carte doar dacă vreunul dintre copii cere asta. S-a intamplat o singură dată. Apoi, nu m-am oprit pentru că, în paralel cu toate gândurile de mai sus, îmi tot venea în minte faptul că autoarea e una dintre scriitoarele mele preferate. Niciuna dintre cărțile ei nu m-a dezamăgit vreodată și da, poate că aceasta nu era cea mai frumoasă dintre ele, dar cu siguranță avea să aducă ceva bun până la final. Trebuia doar să am încredere și am avut, reușind nu doar să o termin, ci și să o citesc frumos. Încrederea mi-a fost răsplătită. Finalul a fost surprinzător și minunat. Mi s-a confirmat faptul că întreg conținutul a fost gândit în așa fel încât să se potrivească perfect cu așa o lecție. Am înțeles că era nevoie să fie “urâtă” cartea. Până la urmă, deși amuzant pentru noi, titlul sugera cumva un conținut “urât”. Cartea se numește Cei cinci urâți și este scrisă de Julia Donaldson.

Ce vreau să spun cu cele de mai sus? Pe lângă lecția principală transmisă chiar de autoare și care spune că urâtul e relativ, mi-am reamintit că, de cele mai multe ori, frumosul/ binele se vede mai bine în contrast cu urâtul/ răul. Dar și că, de multe ori, e nevoie să fie rău, sau mai rău, înainte să fie bine. Viața nu poate fi doar bună sau frumoasă. Nici oamenii. Dacă am avea parte doar de bine, cumva, viața noastră s-ar transforma în fix opusul binelui. Sau, exemplul pe care i-l dau eu mereu lui Tudor – Dacă am mânca doar ciocolată, ciocolata ar înceta să mai fie atât de bună. Doar că la fel e și cu supa de legume, despre care se spune că-i mai sănătoasă decât ciocolată. Nu putem trăi doar cu supă, oricât de sănătoasă ar fi. Avem nevoie, în general, de câte puțin din toate. Și, atunci când e greu, avem nevoie să ne amintim să avem încredere pentru că, mai devreme sau mai târziu, ne vom regăsi echilibrul. Oricât de puțin probabil ar părea. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close