Citeam, săptămâna trecută, o postare pe un grup de mămici. Subiectul e mai puțin important, mai ales că era unul destul de general, în sensul că erau prezentate mai multe exemple de situații reale și urâte prin care trece o parte din adolescenții zilelor noastre. Reacțiile au fost diverse. Mie mi-au atras atenția acelea ale oamenilor care trăiesc în bula lor, au tendința de a uita că mai există și altceva dincolo de aceasta și, desigur, se amăgesc cu iluzia că sunt sau vor fi protejați de orice se află în exterior. Treaba asta, alături de alte câteva evenimente din ultimele zile, mi-a adus o revelație. Veche și nouă, în același timp.

Eu, la rândul meu, trăiesc într-o bulă și cred că orice om care dorește să rămână sănătos pe plan psihic face la fel. Mă refer aici la faptul că fac tot posibilul să am lângă mine oameni ok și mă țin cât de departe pot de cei în legătură cu care simt că îmi fac rău. Nu am, totuși, un instinct de autoconservare prea bun pentru că citesc mult despre tot răul din lume. Doar că citesc din afară și văd totul ca spectator, fără să particip direct. Uneori obosesc și atunci blochez pentru un timp știrile de acest gen. Dar doar pentru un timp. Cert e că faptul că pot face asta îmi dă și mie iluzia că pot, la fel de usor, să împiedic genul ăsta de lucruri urâte să pătrundă și în viața mea reală. Cu un simplu click.

Revenind la postarea de pe grup, au fost doi factori care mi-au permis să o văd din mai multe perspective. Primul și cel mai important e acela că sunt încă mici copiii mei și, prin urmare, deși mă preocupă viitorul lor, încă nu sunt atât de sensibilă atunci când mă gândesc la vremea când vor fi adolescenți. Totuși prima reacție atunci când am citit acele rânduri a fost de revoltă, iar primul gând a fost pe aceeași lungime de undă cu al altor mămici – E absurd și strigător la cer faptul că încă se petrec astfel de lucruri. Eu sigur nu voi permite să treacă ai mei copii prin așa ceva!

Aș fi rămas, probabil aici, bine securizată în bula mea, dacă nu ar fi existat al doilea factor. Am o memorie foarte bună atunci când vine vorba de oameni și emoții și-mi amintesc destul de clar că le-am fost profesoară unor adolescenți. Da, e strigător la cer că astfel de lucruri încă se mai întâmplă, dar simplu fapt că e strigător la cer nu le face să nu se mai întâmple. Și da, cu siguranță nu-mi doresc să treacă copiii mei prin așa ceva, dar adevărul (crunt) e că n-am cum controla asta. Nu pot controla asta în totalitate nici măcar acum, când sunt mici. Atunci când vor fi adolescenți, sigur nu voi avea cum. Pentru că nu pot fi mereu lângă ei și nici n-ar fi sănătos să fac asta. Pe lângă faptul că, deși se spune despre mame că sunt cele mai puternice și nici eu nu mă îndoiesc vreo clipă de asta, totuși mamele sunt și ele oameni și chiar nu pot face orice. Uneori nu îți poți proteja copiii chiar dacă te afli lângă ei. De la distanță e și mai greu.

În lumina acestui gând a trebuit să admit, cu tristețe, ca există o probabilitate destul de mare ca și copiii mei să treacă prin astfel de întâmplări. Apoi, dacă nu vor fi fix acestea, sigur vor fi altele, la fel, sau mai neplăcute. Chiar zilele trecute am trăit, cu ei lângă mine, o întâmplare destul de urâtă, pe care, pur și simplu, îmi e foarte greu să o accept. Nu își avea locul în lumea mea reală, ci în articolele de pe internet și tare mi-aș dori să pot să apăs pe” x” și ea să dispară. Numai că nu se poate. Pentru că oricât de tare ne-am înconjura de oameni buni,uneori mai pătrund și intruși și, din păcate, nu putem controla ce fac ei.

După ce am trecut prin furie și frică și tristețe,am ajuns la acel punct în care mi-am dat seama că e total nerealist să ne propunem ca ai noștri copii să nu treacă prin așa ceva, orice ar fi acel ceva. Genul ăsta de obiective consumă energia în mod inutil și nu aduce nimic bun. Uneori chiar poate face mai mult rău. Concentrîndu-ne pe a îi feri pe copii de un anumit pericol care poate să nici nu fie real, ignorăm, de fapt, toate celelalte pericole. Apoi, refuzând să admitem că unele lucruri inacceptabile ar putea să pătrundă și în lumea noastră devenim, de fapt, foarte vulnerabili și total nepregătiți în fața lor. Prin urmare calea cea mai bună e să îi învățăm pe copiii noștri să se descurce și în situații mai puțin plăcute și nu să ne propunem ca ei să nu treacă niciodată prin ele. Pentru că de trecut vor trece și nu putem noi controla asta. Totuși, de noi depinde dacă vor avea resursele necesare pentru a trece cu bine.

Sigur au mai spus și alți oameni aceste cuvinte și sigur și eu le-am gândit/simțit/ poate, chiar scris. De pus în practică sigur le-am pus, în situații dintre cele mai diverse. Ce n-am făcut, până acum? Nu le-am acceptat. Am înțeles că viața cuprinde bucurie și durere și e normal să fie astfel. N-am înțeles niciodată de ce trebuie să sufere copiii și nici n-am putut accepta asta. Doar că faptul că nu putem accepta un lucru nu-l face să înceteze din a exista, ci doar ne lasă dezgoliți în fața lui.

În încheiere, ca să fac o legătură cu începutul, îmi mențin ideea cum că e bine ca fiecare să aibă bula lui. E bine și necesar să ne simțim confortabil și în siguranță, psihic și fizic. Totul atât timp cât nu credem despre noi că suntem invibcibili. Da, unele lucruri chiar pot fi prevenite, dar altele nu. Să acceptăm asta și să ne relaxăm mai departe păstrând, totuși, un strop de vigilență. Pentru că unele articole de pe internet sau postări de pe Facebook nu sunt basme dintr-o altă lume, ci realitatea care ne înconjoară. O realitate care i se poate întâmpla oricui, fără ca asta să sune ca o condamnare. Pentru că diferența dintre noi nu e dată de întâmplările pe care le trăim, ci de felul în care reacționăm în fața lor, iar „Copilul meu nu va trece prin asta!” ar trebui să se transforme în „Îmi voi învăța copilul să facă față provocărilor vieții!” sau ceva asemănător.🙂

Sursa foto – Pexels.com