În urmă cu ceva timp scriam acest articol. Între timp am ajuns la un nivel mai înalt, cititnd o carte întreagă despre iertare. Se pare că am devenit fan Harriet Lerner, din moment ce e deja a doua carte scrisă de ea pe care o citesc. Dacă am recomandat-o pe prima, pe această o consider un fel de must read. E mică, foarte ușor de citit și plină de informații prețioase. Mi-a adus și revelația faptului că nu știu deloc să-mi cer scuze, dar am decis să mă iert pentru asta. 🙂

Dincolo de iertare, aș spune despre cartea asta – Harriet Lerner, Psihologia iertării, PAGINA DE PSIHOLOGIE, 2020 – că e, mai degrabă, una despre comunicare. Aceasta din urmă e tare complexă și, dacă nu mă înșel, învățăm despre ea chiar și la, aparent, banala oră de psihologie din liceu. Doar că învățăm prea puțin și, poate, prea puțin înțelegem importanța anumitor cuvinte și cât de fină e linia dintre o frază care transmite ceva bun și una care transmite ceva mai puțin bun. Mi-a plăcut cartea asta pentru că nu oferă doar exemple de „așa nu”, ci ne arată și cum ar fi ok să procedăm.

Cred că e o carte care-ar trebui citită de cât mai mulți oameni pentru că noi, oamenii, avem în mod inevitabil parte de conflicte. Nu putem schimba asta, oricât ne-am dori. Vestea bună e că nici nu trebuie, dar mie mi-a luat ceva timp până am înțeles că, de exemplu, nu-l ajută cu nimic pe copil să vadă că mama și tata nu se ceartă niciodată, din contră. Pentru că nu există familie în care să nu existe și conflicte și a le ascunde pe acestea de copii nu echivalează cu îi proteja, ci cu a le răpi oportunitatea de a observa cum se rezolvă un conflict. Da, e ok și chiar benefic să ne certăm în fața copiilor atât timp cât o facem într-un mod civilizat și nu uităm să ne și împăcăm. Iertarea face parte din împăcare, iar Helen Lerner ne oferă prin această carte un fel de ghid al iertării.

Printre multele informații prețioase, două m-au impresionat cel mai tare. Prima e aceea că nu trebuie să ierți, iar a doua e că poți ierta într-o proporție mai mică sau mai mare. Nu eram străină de prima, în sensul că ajunsesem de mult la concluzia că nu trebuie să ierți, dar mă simțeam, cumva incompletă datorită neputinței mele de a ierta anumite fapte. Pentru că deși nu trebuie, faptul de a nu putea ierta venea ca o povară greu de dus, mai ales când se împletea cu empatia. E teribil de greu să înțelegi bine de tot acțiunile unui om și suferința din spatele faptelor care te-au rănit și, în același timp, să nu-l poți ierta. Atât de greu că, la un moment dat poți chiar să te simți vinovat pentru asta.

Apoi, în mintea mea, un om putea ierta sau nu. Nu existau jumătăți de măsură, de alte proporții nici nu mai vorbim. Iată însă că nimic nu e imposibil și autoarea expune asta într-o manieră foarte convingătoare. Poți ierta și fără să ierți de tot, iar asta poate fi suficient pentru a continua o relație. Asta înseamnă că o să mai simți cum ți se strânge sufletul de durere în anumite momente (deși, după cum bine știm, timpul chiar are puterea de a diminua durerea) dar vei fi capabil să simți și bucurie alături de persoana care te-a rănit. Deși departe de idealul multora dintre noi, aceste situații sunt, pur și simplu, ok. Pentru că unele lucruri sunt prea dureroase ca să dispară orice urmă a lor, dar, în același timp, nu putem reduce un om doar la o singură faptă a sa și putem alege să nu oprim o relatie, chiar dacă am fost răniți. Pentru că, poate, ne aduce mai multă bucurie decât tristețe.

La final, totul se reduce, din nou, la înțelegere și acceptare. Să înțelegem că e ok să nu putem ierta și că asta nu ne face mai puțin buni. Pentru că, așa cum spuneam mai sus, unele fapte sunt, pur și simplu, prea dureroase ca să le poți șterge. La fel cum după un accident poate rămâne o cicatrice care ne amintește de durerea pe care am simțit-o, așa se întâmplă și cu o durerea psihică. Un anumit om ne poate aminti mereu de durerea pe care ne-a provocat-o. Uneori amintirea asta poate fi prea greu de dus, iar rememorarea unei întâmplări urâte poate fi la fel sau mai dureroasă. Nu există niciun motiv pentru care să ne supunem unui astfel de chin, iar faptul de a nu ierta e perfect ok în această situație și nu ar trebui să ne provoace disconfort. Contrar unor idei mai vechi, nu devenim mai buni sau mai răi dacă iertăm sau nu. Apoi, nici nu cred că suntem atât de puternici încât, prin iertarea noastră să producem un fel de ștergere a păcatelor. Omul care a rănit tare pe altul își va duce crucea mult timp, dacă simte, cu adevărat, remușcări, independent de iertarea pe care o primește. Doar că lipsa iertării nu trebuie să vină la pachet cu ură și cu dorința de răzbunare. Aici e vorba despre cu totul altceva.

În același timp, un om poate să ne aducă mereu aminte de durerea pe care ne-a provocat-o, dar îl putem iubi pentru o mulțime de alte lucruri. Atunci îl iertam doar un pic sau un pic mai mult, în funcție de cum simțim. Și e perfect ok și așa. Atât timp cât ambele părți cunosc și acceptă această situație, nu e niciun motiv pentru a nu putea a avea o relație frumoasă, indiferent că vorbim despre un părinte, iubit, soră, frate, prieten sau copil. „Nu te pot – sau nu o să te pot – ierta în totalitate pentru asta!” nu ar trebui să sune că o condamnare la moarte a relației. O relație puternică va exista dincolo de iertare și iubirea dintre doi oameni nu va dispărea ca și cum n-ar fi fost. Pentru că noi, oamenii, suntem niste ființe tare complexe și putem simți într-o mulțime de feluri chiar și în același timp. Putem simți durere și iubirea si chiar iubire și ură. În legătură cu același om. Și e în regulă să fie astfel, atât timp cât ne identificăm corect emoțiile și învățăm să le acceptăm.

M-a interesat în mod special acest aspect pentru că eu – sau și eu – am spus cuiva, într-o zi, cuvintele „Nu te voi putea ierta!”. Și nu am putut, nici până azi. Mai rău e că această neiertare s-a transformat într-o adevărată piatră de moară, tare greu de dus. Și, desigur, într-o asteptare care nu se sfârșește și aduce multă presiune. Și n-ar fi așa o problemă, dacă relația nu mi-ar fi dragă, așa că să-mi dau seama de toate cele de mai sus e tare prețios. Pentru că da, nu pot ierta acel ceva, dar în momentul în care admit că nici nu trebuie și e ok să nu iert sunt, cumva, eliberată și pot vedea din nou toate lucrurile frumoase din acea relație. Ba chiar pot vedea și cum ele cîntăresc mai tare în balanță.

Da, există un preț de plătit. Acea, să-i spunem, sensibilitate care apare de fiecare dată când amintirea revine și care provoacă disconfort ambelor persoane implicate. E un preț mic, totuși, plătit pentru o relație cu mai multe bune decât rele.

Să scăpăm, deci, de povara iertării, să ne lăsăm să simțim, să acceptăm ce simțim și, desigur, să mai citim câte o carte. Și va fi bine. 🙂