Memoria oamenilor e limitată. Nu cred că e nevoie să citez vreun fel de studii în acest sens. Toți trăim asta zilnic. Toți uităm și suntem conștienți de faptul că uităm. Chiar se spune că timpul are puterea de a vindeca durerea, dar eu nu cred că timpul, el singur, vindecă. Dar da, intervine uitarea. Alături de obișnuință.

Despre copii se spune cel mai des că uită. În cazul lor se crede cel mai des că uitarea e sinonimă cu vindecarea. Dacă nu îți amintești ceva, e ca și cum n-ar fi existat, iar dacă nu a existat, n-are cum să doară. Pare logic. Sau nu.

Adevărul e că cei mai mulți dintre noi avem puține amintiri din copilarie. Toți uităm cea mai mare parte din primii ani din viață, iar acesta e un fapt care nu poate fi contestat. Suntem atât de siguri de faptul că uităm, încât folosim asta într-un mod deloc corect. Minimalizăm durerea unui copil spunându-ne că o să uite. Ignorăm sau ascundem gunoiul sub preș, asteptând să uite. Mai rău, justificăm unele acțiuni dureroase prin faptul că o să uite. Nu-i mare lucru că am făcut asta. O să uite.

Și da, de cele mai multe ori copiii chiar uită. Mai grav e că faptul că uită nu-i ceva bun. Copiii uită întâmplări, dar nu uită cum s-au simțit când li s-au anumite lucruri și nu uită ce au învățat din asta. Ajung, astfel, adulți plini de emoții și comportamente al căror sens nu-l înțeleg, dar a căror manifestare e dovada pură a faptului că n-au uitat cu totul. Un adult care a fost mușcat de câine atunci când era foarte mic poate să nu-și amintească asta, dar își va aminti frica și nu va înțelege de ce îi e atât de teamă de câini. Iar acesta, desigur, e un exemplu aproape banal. Altele-s mult mai grave.

Ar fi bine să nu ne mai bazăm atât de mult pe uitare. Uitarea nu aduce vindecare. Niciodată. Vindecarea nu apare atunci când îngropăm durerea sub preș, iar o rană nevindecată nu încetează vreodată să doară. Chiar dacă nu o vedem. Iar rănile pe care nu le vedem dor cel mai tare. Pentru că vin la pachet cu necunoscut. Simțim durerea, dar nu o înțelegem, nu o vedem, nu o acceptăm. Dar o simțim De asta-i important să ne vindecăm atunci când ne lovim. Să tratăm sufletul, la fel cum tratăm corpul. Dacă, spre exemplu, copilul își rupe piciorul, nu vom lăsa timpul să-l vindece, ci îl vom duce la doctor atunci. Să facem la fel și cu sufletul și să nu ne mai bazăm pe faptul că uită copiii. Pentru că da, ei uită întâmplări, dar nu uită felul în care aceste întâmplări i-au făcut să se simtă. Ca ei, la fel și noi. Uităm și dacă nu ne oferim timpul și resursele pentru a vindeca o durere, ea rămâne acolo, chiar dacă contextul în care a apărut e din ce în ce mai șters de trecerea timpului. Să privim mai mult spre noi înșine și să acordăm atenție mai mare lucrurilor care se simt și nu neapărat se și văd. Acesta e un alt lucru despre care cred că ar contribui la o lume mai bună.

Sursa foto – Pexels.com