Am mai scris, cândva, despre privitul la ecrane și despre cum nu sunt de acord cu asta, dar, în același timp, am îngroșat și eu rândurile părinților care nu și-au ținut copiii departe de ele. Vreau să cred despre mine că am reușit să păstrez un anumit echilibru și felul în care se comportă copiii mei îmi întărește ideea că e așa. Ei au, în prezent, 4 și 6 ani și sunt multe zile în care nu sunt atrași deloc de tv. Apoi, când se uită, acceptă ușor, cu foarte mici excepții, să oprim. De multe ori opresc chiar ei, în special băiețelul, iar dacă au altceva de făcut televizorul nu câștigă niciodată.

Aleg să scriu despre asta deoarece nu cred că viața reală e doar în nuanțe de negru sau alb, la fel cum nu cred că, dacă facem ceva ce nu e chiar în regulă, e totul pierdut. Cred că mai contează și cât și cum greșim și nu doar dacă greșim. În ceea ce privește accesul la ecrane, cred că e bine să fie limitat chiar și în cazul adulților. Totuși, dacă, din orice motiv, nu reușim, cred că mai sunt și alte aspecte de luat în calcul și nu e totul pierdut, așa cum spun cei care vorbesc despre efectele nocive ale tv-ului. Pentru că, în viață, rareori putem vorbi despre „totul sau nimic”.

Așadar, atunci când am început să îl pun pe băiețelul meu în fața unui ecran, intuitiv, am fost atentă la următoarele lucruri:

– Desenele să nu conțină nicio urmă de violență. Da, există astfel de desene și încă multe. În ceea ce le privește pe celelalte, ele nu fac deloc bine. Îmi amintesc cum, la un moment dat, băiețelul a privit un cântecel pe care eu l-am considerat inofensiv. După ce, preț de vreo două plimbari, a alergat o fetiță, în parc, trăgând-o de codițe, am realizat că văzuse și auzise acest lucru la tv. Am început să fiu și mai atentă și să încerc să privesc lucrurile și din perspectiva lui, nu doar din a mea, de om mare.

– Desenele să fie adaptate vârstei, sau nivelului de dezvoltare. Pot înțelege de ce unii oameni expun copiii unor conținuturi nepotrivite, dar asta face privitul la un ecran și mai nociv. Eu n-am facut-o niciodată, în sensul că ai mei copii nu au privit niciodată filme/programe destinate copiilor mari sau adulților, iar eu niciodată nu m-am pus pe canapea să privesc eu la televizor, cu ei lângă mine. Totuși, Maria a fost expusă și unor desene care nu erau neapărat potrivite pentru ea, iar asta se vede. S-a întâmplat astfel pentru că are un frate mai mare. E mult mai greu să controlezi lucrurile la un așa nivel, atunci când în familie sunt doi copii, iar cel mare e încă mic. Totuși, faptul că e încă mic face ca acele desene privite de Maria să nu fi fost foarte nepotrivite pentru ea, ci doar puțin nepotrivite.

– Desenele să fie cât mai simple, asta însemnând să nu fie copilul „bombardat” cu culori, forme sau cuvinte noi. Aici, din nou, trebuie să privim lucrurile și din perspectiva copilului. Ceea ce, poate, pentru noi pare a fi ok, pentru el ar putea fi prea mult. Eu am ales Baby Tv pentru perioada de început. Mi s-a parut cel mai curat post de desene de la noi. Copiii nu au nevoie de foarte mulți stimuli. Ecranul, în sine, e el un stimul suficient de puternic. Un copil foarte mic va privi ca hipnotizat și dacă doar vede imagini care se schimbă.

În ceea ce privește conținutul pentru oameni mari, aici e vorba strict de cât de puternici suntem fiecare dintre noi și despre prioritățile pe care le avem. Dacă alegem să privim noi la tv, cu copilul lângă noi, un conținut nepotrivit pentru copii (prin nepotrivit mă refer nu doar la violență, ci la ceva, care, în general, nu e conceput pentru copii) înseamnă că acel conținut e mai important pentru noi decât sănătatea copilului. Nu cred, totuși, că e, motiv pentru care, ar fi bine sa ne gândim de două ori înainte de a face asta.

– Să am oportunitatea de a îi explica ceea ce vede. În acest sens, se recomandă ca, dacă cel mic se uită la desene, să ne uităm împreună cu el, tocmai pentru a aduce explicații suplimentare atunci când e necesar. Totuși, e tare greu să faci asta, dacă televizorul funcționează ca o bonă și, după cum bine știm, de cele mai multe ori așa funcționează. Am fi, cred, ipocriți, dacă nu am recunoaște asta. Eu, spre exemplu, îl puneam pe Tudor la desene atunci când făceam duș și, prin urmare, era imposibil să privesc împreună cu el. Priveam, însă, înainte, și am făcut asta o perioadă destul de lungă de timp, reușind, astfel, să îl și protejez de un conținut neadecvat. În felul acesta, am putut iniția conversații despre ceea ce el vedea. Acum nu mai am timp să privesc integral fiecare film, dar încă știu destul de bine ce privesc ei și încă vorbim mult despre ceea ce văd pe ecran și, probabil, vom mai face asta mult timp. Să ne gândim doar, că și noi, oamenii mari, simțim adesea nevoia de a discuta despre filme și despre ce trezesc ele în noi. Pentru un copil care nici nu înțelege tot ceea ce vede și care, practic, n-ar trebui să se uite deloc, această nevoie este și mai mare. În concluzie, eu aș recomanda tuturor părinților care folosesc televizorul pe post de bonă să privească măcar un episod din desenele urmărite de copii și să privească integral acele conținuturi despre care este clar că l-au impresionat tare pe copil. Apoi, evident, să discute despre asta.

– Conținutul să se repete, tocmai pentru a ajuta copilul să înțeleagă mai bine ceea ce a văzut. Plictiseala e bună, iar dacă apare la televizor, cu atât mai bine. Totuși, în cazul nostru, Tudor nu s-a plictisit. Ba chiar și-a păstrat acest obicei până în prezent și îi place să facă asta. Sunt episoade pe care le-a văzut de zeci de ori și nu cred că există film pe care să îl fi văzut doar o dată. Pe lângă faptul că îl ajută să proceseze mai bine ceea ce privește, treaba asta îl face și mai atent la detalii și favorizează descoperirea de lucruri noi.La rândul ei, Maria procedează la fel.

– Desenele să fie educative.Desigur, nu este obligatoriu, dar eu am mers pe ideea că, dacă tot se uită, măcar să și învețe ceva bun din asta.

– Să învățăm copilul să distingă un conținut care e ok de unul care nu-i ok. Foarte util, acest comportament a apărut spontan, pe vremea când foloseam Youtube cu reclame ( acum avem abonament și nu mai suntem deranjați de reclame). Eu nu îmi ascundeam reacțiile atunci când apărea o reclamă și nici când începea ceva nepotrivit. Asta a condus la un comportament foarte sanatos. Chiar și în prezent, dacă începe cumva ceva ce ei nu cunosc, mă cheamă imediat. În același timp, le-am explicat că există filme pentru oameni mari sau pentru copii mai mari, încă nepotrivite pentru ei. Ei înțeleg și au încredere în mine. În consecință, nu insistă să vadă ceva doar pentru că au văzut o poză ce pare frumoasă.

– Timpul de expunere să nu fie prea mare. Am lăsat asta la final. M-am gândit că dacă o pun prima, unii cititori ar fi descurajați. Altfel, e evident că timpul de expunere la un ecran ar trebui să fie cât mai scurt. Cum spuneam mai sus, eu l-am pus pe Tudor la desene doar când eram singură acasă și aveam nevoie să fac duș. Dușul meu era extrem de rapid și nu dura mai mult de 5 minute. Pe finalul sarcinii cu Maria, am început să ating 10 minute, din motive lesne de înțeles. Până la vârsta de 1 an și jumătate, niciunul dintre ei nu s-a uitat la tv.

Apropo de acea perioadă, încă îmi amintesc cum, atunci când mergeam la o anumită farmacie, Tudor stătea ca hipnotizat în fața unui ecran pe care rulau reclame. Nu conta cât era coada de lungă, el nici nu se mișca. Când îl vedeam astfel înțelegeam și mai bine cât de mult rău poate să facă tv-ul și mă mobilizam și mai tare pentru a nu depăși acele 5 minute de acasă.

În același timp, înțeleg bine cum e să fii singur cu copilul sau cu copiii și, uneori, să fii depășit de situație. Televizorul e la îndemână și e simplu. Televizorul oprește țipete, face copiii să mănânce sau să se liniștească, alături de multe alte minuni. E greu să înțelegi că astea-s doar iluzii și că, pe termen lung și mediu (dar nu numai) efectele pot fi dezastruoase. E greu să mergi în viitor, cu gândul, atunci când ție îți e greu în acel prezent. Greu nu înseamnă imposibil. Spre exemplu, când era Maria micuță, am găsit o altă soluție pentru duș – făceam duș cu ea. Puneam cadița ei în cadă. Ea se juca acolo, iar eu făceam duș, liniștită. Alternative există mereu, doar noi nu le vedem mereu.

În acest sens, las mai jos și câteva alternative la tv:

– Balansoarul pentru bebeluși poate ține copilul ocupat, sau în siguranță, pentru scurt timp. Eu l-am folosit pe acesta tot pentru duș.

– Un țarc poate să îl țină în siguranță, cu condiția să nu se cațere pe el, dar și cu condiția de a nu fi folosit în exces. Se poate crea un ritual, copilul jucându-se acolo doar cu anumite jucării, într-o perioadă bine definită a zilei. Sau i se pot oferi „jucării” noi. Am folosit ghilimele deoarece, pentru un copil mic, orice obiect care nu e periculos poate fi o jucărie. De asemenea, spun țarc și nu pătuț pentru că eu am învățat că pătuțul ar trebui să fie doar pentru somn.

– Gătitul împreună, când copilul primește și el, pe masa lui, obiecte care nu-s periculoase.

– Cărțile. Nu, nu glumesc. Chiar și bebelușii pot „citi” și, culmea, fac asta singuri. Ei sunt foarte atrași de imagini. O carte cu poze frumoase ar putea să îi țină ocupați multă vreme. Copiii mei au „citit” și încă „citesc” foarte mult pe poze.

– Jucăriile senzoriale, cumpărate, sau făcute în casă. Spre exemplu, o banală pungă în care punem ulei și câteva obiecte colorate poate să-l țină ocupat mult timp. La fel, făina sau mălaiul (se curăță rapid cu aspiratorul) iar exemplele pot continua la infinit și Pinterest e plin de idei.

– Crearea unui spațiu sigur, în casă, în așa fel încât copilul să poată explora fără riscul de a se răni. Ei adoră să exploreze și, din nou,pot face asta mult timp. Apoi, eu cred că e mai bine să redecorăm o cameră, decât să abandonăm copilul în fața unui ecran.

– Un sistem de purtare. Eu nu sunt neapărat fan al sistemelor de purtare, în general, dar am folosit marsupiu și manduca și au fost tare utile. Cred că ele schimbă, pur și simplu, viața mămicilor în bine.

În același timp, există câteva lucruri pe care n-ar trebui să le facem niciodată:

– Nu ar trebui să oprim plânsul unui copil folosind televizorul. Pot exista excepții, în funcție de situație și cu condiția să fie cu adevărat excepții. Fiecare părinte știe exact care sunt. Eu, spre exemplu, i-am pus desene Mariei atunci când s-a rănit foarte tare la guriță. În general, însă, emoțiile nu ar trebui să fie înăbușite cu ajutorul unui ecran și, de fapt, cu ajutorul a nimic.

– Nu ar trebui să folosim televizorul pentru a convinge copilul să facă diverse lucruri. Din nou, depinde de situație. Atunci când am făcut aerosoli, am folosit din nou televizorul, chiar la indicația medicului, pentru că beneficiile erau mai mari. A funcționat tocmai pentru că nu se uita în mod uzual.

– Copiii nu ar trebui să mănânce la televizor. Sub nicio formă, atunci când copilul este mic, dar, desigur, nici când este mare. Mai ales, nu ar trebui să fie folosit televizorul pentru a convinge un bebeluș/copil mic să mănânce. Se creează niște obiceiuri tare periculoase. Pentru problemele de alimentație ar trebui să vorbim cu medicul și nu să folosim un ecran. Sau să ne mai relaxăm noi, părinții. În acest sens ajută cartea Copilul meu nu mănâncă,scrisă de Carlos Gonzales.

– Nu ar trebui să lăsăm copiii să folosească internetul înainte să știe să scrie și să citească bine (inclusiv cuvinte de baza, în engleză pentru că multe sunt în engleză pe internet) și înainte de a le fi explicat bine de tot care sunt riscurile și cum să se protejeze.

Mai sunt, probabil, multe de spus, dar nu am dorit să fie acesta un articol care să cuprindă totul, ci doar experiența mea. Adică a unei mame care s-a simțit vinovată mult timp chiar și pentru alea 5-10 minute, dar care a reușit, cumva, să păstreze un echilibru. Acesta e și unul dintre motivele pentru care vă rog să îl tratați ca atare și, când sau dacă aveți nevoie de ajutor, să apelați la specialiști.

Concluzia ar fi că multe lucruri sunt posibile fără tv. Trebuie doar să credem în copii și în noi. În același timp e posibil să trăim cu ecrane și fără să fim dependenți de ele. Eu sunt sigură că orice copil ar alege joaca adevărată în locul unui ecran, dar mai întâi trebuie să știe exact ce-i aceea joacă, deci să-i învățăm asta înainte de a porni televizorul. Se poate și mai târziu, dar, din ce am auzit, e mult mai greu.

Sursa foto – Pexels.com