Nu-mi amintesc ce vârstă aveam, dar știu că eram foarte mică. Plecasem cu mama mea în vizită la niște rude îndepărtate. Îndepărtate și fizic pentru că era drum lung până acolo, sau cel puțin așa mi se părea mie. După vreo oră cu mașina, ne aștepta încă atât de mers pe jos.

Nu-mi amintesc prea multe din ziua aceea, cu excepția a ceva absolut minunat care mi-a rămas atât de bine întipărit în minte, că și azi văd totul foarte clar,în mintea mea. Și nu doar văd, ci și simt, cu totul.

Rudele noastre locuiau într-un sat aparte. Simțeai asta încă de la primul pas pentru că, atunci când coborai din mașină, te trezeai înconjurat de pădure. O pădure deasă și frumoasă care nu te lăsa să ghicești ce se află în spatele ei sau în ea. Până când intrai și ți se dezvăluia în minunate și nenumărate feluri.

În ziua aceea, când am intrat în pădure, am văzut unul din cele mai frumoase lucruri din lume. Aproape banal, dacă îl vedem doar în cuvinte, dar unic pentru mine, deoarece, deși am mai fost de multe ori în păduri, niciodată n-am mai vazut așa ceva. Totul era… albastru și când spun totul, mă refer la tot pământul. Erau atât de multe floricele mici și albastre, încât, pur și simplu, n-aveai pe unde călca fără să le zdrobești. Era ca și când cineva ar fi acoperit totul cu un superb covor uriaș pe care îți era teamă să calci și care, pur și simplu, îți tăia respirația. Fără cuvinte am rămas, preț de câteva clipe, după care îmi amintesc o bucurie aparte. Eram copleșită cu totul de emoții și senzații extrem de puternice.

Acea imagine m-a impresionat foarte mult, în așa fel încât am păstrat-o cu mine mereu și încă e bine în mintea mea. Pe lângă bucuria pe care mi-o aduce în fiecare primăvară, apare, însă, și nostalgia pentru că mereu mi-am dorit să simt din nou ce am simțit atunci. Nu doar să-mi amintesc emoții și imagini. Să le trăiesc, cu adevărat, din nou.

Credeam că e nevoie să ajung din nou într-o pădure atât de plină de flori ca să trăiesc asta, dar, așa cum am spus, nicio pădure n-a mai fost la fel, iar eu îmi cam pierdusem speranța. Nu m-aș fi gândit niciodată că aș putea să retrăiesc toată acea bucurie la un nivel chiar mai intens, în holul de la intrarea în casa mea. S-a întâmplat, însă, duminică, în clipa în care copiii mei și soțul meu s-au întors de la plimbare cu trei buchețele de viorele și ghiocei. Din nu știu ce motiv, când i-am văzut atât de veseli și frumoși și cu mânuțele mici pline de flori, imaginea aceea de când eram eu mică a ieșit din mintea mea și ne-a învăluit pe toți. Poate pentru că ei mi-au amintit de mine și-am citit în ochii lor bucuria pe care am trăit-o eu atunci. Astfel că am ajuns la concluzia că da, primăvara e despre flori. Dar e și despre copii. Sau mai ales despre copii.

O primăvară minunată vă doresc! 🙂