Anul trecut, pe vremea asta, primeam un cadou uimitor la care nu m-aș fi așteptat niciodată și despre care nu-mi venea să cred că e real. Nici măcar atunci când l-am văzut. I-am făcut loc pe biroul meu și-apoi am așteptat câteva zile bune, fără să îndrăznesc să-l mai ating. Când, într-un final, am făcut-o, mi-am petrecut aproape întreg weekend-ul în fața lui, fascinată și, în același timp, foarte confuză pentru că nu știam nimic despre cum funcționează.

În urmă cu mai mulți ani, nu chiar pe vremea asta, dar destul de aproape și cu aceeași ocazie, am primit un alt cadou. Încă îmi amintesc clar cum îmi tremurau mâinile când apăsam pe butoanele care aveau să facă acest blog real. Știam și mai puține și nu înțelegem aproape nimic din ce faceam. Intuiam cam ce ar putea să se întâmple, dar, mereu, când alegeam să dau click, nu știam dacă, cu adevărat, va fi ce cred eu sau cu totul altceva. Nu de puține ori am fost surprinsă.

Timpul a trecut și, azi, computerul care împlinește un an mi-a devenit prieten bun. Îmi dau seama cum sună, dar îl iubesc, pur și simplu, pentru că el face ceva cu totul și cu totul deosebit. Atunci când îmi permite să fac vânători de comori personalizate, să îmi transform copiii în pirați sau prinți și prințese, după cum doresc, sau să creez mici cărticele numai și numai pentru noi, alături de multe alte minunății, computerul acesta transformă visuri în realitate, iar asta e magic. Dar îl iubesc și pentru că el e cea mai pură dovadă de iubire și încredere. Doi oameni minunați au crezut în mine și mi-au pus în mâini un obiect foarte scump (la propriu și la figurat). Mie, care nu știu sau nu știam nimic despre asta, ci doar visam frumos.

Da, îmi e prieten acest computer. Atât de bun prieten, că am învățat rapid cum să-l folosesc, deși încă ma uimește, în fiecare zi, pentru că încă mai am multe de învățat.

La fel de tare îmi iubesc și blogul. Da, acest blog care mă făcea să tremur de fiecare dată când publicam un articol nou și fără de care (mi-am dat seama rapid) nu-mi mai pot imagina viața. Lucrurile s-au schimbat și aici și de unde nu știam nici măcar cum se creează o categorie pe site, în urma cu câteva luni am făcut un site nou, de la zero, destul de frumușel, zic eu. Și-acum sunt mandra posesoare a două bloguri. Acesta pe care scriu acum plus unul fără sare. 🙂

Nu m-am oprit însă aici și, după (poate) prea mult timp (dar, probabil, fix timpul potrivit) săptămâna trecută am început să mă joc în WordPress și pe acest blog. Și i-am pus haine noi. Dacă or fi frumoase sau nu, nu cred că-s eu în măsură să evaluez pentru că mie mi-s dragi. Eu le-am făcut și le-am făcut singură. N-am cum să nu le iubesc, din moment ce-mi sunt aproape ca niște copii.

Și mi-am făcut și icon, singură singurica, în condițiile în care, acum ceva timp, nici nu știam ce-i ăla icon. Și mi-a plăcut să-l fac și-s mândră de mine. Și-am înțeles apoi că asta înseamnă să crești. Că cel mai important nu e cum e blogul meu între alte bloguri, ci cum e blogul meu azi prin comparație cu blogul meu de ieri, sau de acum un an. Și cel mai important nu e cât de bine știu eu sa folosesc un Mac, prin comparație cu alți oameni, ci cât de bine știu să folosesc un Mac prin comparație cu mine, cea care, anul trecut, pe vremea asta, nici nu îndrăzneam să-l ating.

Așa că da, am crescut și nu e despre faptul că s-a schimbat numărul de ani pe care-l am, ci despre cum m-am schimbat eu. Sper să mă schimb și să cresc în continuare, în ritmul meu. Unde voi ajunge exact, nu știu, dar cred că important e să merg înainte și, atunci când am senzația că stau pe loc, să privesc înainte și, deopotrivă, înapoi. Să văd unde eram și unde sunt și să înțeleg că drumul meu e despre mine și unele schimbări nu se văd de pe o zi pe alta, dar asta nu le face mai puțin importante. Din contră. S-ar putea să fie exact invers.

În concluzie, La mulți ani mie! 🙂

P.S. Anul acest am primit un alt cadou. Poate cel mai surprinzător de până acum. Pentru că nu mi-aș fi imaginat nici că mi-aș putea dori așa ceva. Revin cu impresii peste încă un an :).