Pana albastră

În urmă cu mai multe zile, în timp ce ne plimbam prin cartier, am întâlnit un porumbel rănit. Copiii au fost foarte impresionați. Eu, la rândul meu, am fost foarte impresionată și nu-mi explic nici acum de ce. Ei au mai văzut, de-a lungul timpului, animale rănite sau chiar moarte, în special pui căzuți din cuib. Au trecut repede peste asta. Niciodată n-a fost ca acum și tind să cred că avea legătură cu faptul că fiecare dintre noi a simțit bine de tot că acel porumbel nu avea să trăiască. Era ceva în felul în care se manifesta… ceva care te făcea să știi că e doar o problemă de ore… Pentru mine n-a fost prima dată când m-am aflat atât de aproape de o ființă aflată pe moarte, dar pentru ei a fost. Și a fost greu.

Nu am putut ajuta pasărea. Nu am știut cum și nici nu aveam cum să o transportăm atunci. Plus că, așa cum spuneam,eu sunt sigură că nu ar fi supraviețuit, chiar dacă primea ajutor. Povestea, însă, nu s-a terminat atunci când am plecat de acolo. Cei mici nu-și puteau lua gândul de la ea și erau triști. Tudor a plâns în seara acelei zile, iar în dimineața următoare voiau amândoi să mergem să o verificăm. Am mers și am avut noroc. Îmi era teribil de teamă că, cu toate problemele cu gunoiul din Sectorul 1, vom descoperi o priveliște prea dură pentru ochii lor. N-a fost așa, din fericire. Am mai găsit doar o pană. I-am făcut poză, la cererea lor, și, împreună, am construit o poveste. Aveam nevoie de această poveste ca să mergem mai departe. Am încercat să ne dăm seama cum se rănise pasărea și-am încercat să oferim un final mai blând; sau, mai bine spus, să vedem realitatea într-un mod mai blând. A ieșit ce vedeți mai jos:


Pe cerul albastru se vedea o pasăre zburând. Nimeni nu știa, dar era un pui de porumbel și era primul lui zbor în înaltul cerului. Entuziasmul, bucuria, teama, încordarea și relaxarea, toate pluteau cu el în aer, urcând și coborând în intensitate ca într-un roller coaster. Pentru că nu-i ușor lucru să zbori pentru prima dată, dar nici nu-i nimic altceva mai minunat pe lume, iar puiul de porumbel știa asta foarte bine. Încă de când era în cuib și corpul îi era acoperit cu puf și nu cu pene, cea mai mare dorinţă a lui fusese să ajungă la cerul albastru și la nori. Vedea cum, în depărtare, mama se pierdea în albastrul cerului și o simţea, atunci când se întorcea, cum mirosea a proaspăt și a vânt. Voia și el să plutească acolo sus și să simtă adierea vântului prin aripile sale. Voia asta mai mult decât orice pe lume și, acum, reușise. Fusese greu, iar așteptarea lungă. Mai întâi făcuse doar câţiva pași, în cuib. Totul cu mare grijă pentru că mama îi spusese că marginea cuibului poate fi tare periculoasă pentru puiuţii pufoși, cărora penele nu le-au crescut încă.


El își ascultase mama și așteptase momentul potrivit, dar, când acesta venise, deși era privit de ochii ei care-l încurajau, tot îi era teamă. Nu mai zburase niciodată și avea o singură încercare. Dacă nu-i reușea, cădea în gol și cine știe ce avea să i se întâmple. Reușise, însă. Întâi picase jos și mai jos și credea că aripile lui nu vor avea putere să îl ducă sus. Dar ele pentru asta erau făcute și ușor, ușor, puiul începuse să se ridice. Exersase mult acest zbor în jurul cuibului până când, într-o zi, simţise că a venit momentul. Cu inima plină, se ridicase sus, tot mai sus, și ajunsese acolo unde își dorise cel mai mult. Zbura acum pe cerul albastru, printre norii albi și pufoși. Zbura cu inima plină și trupul tremurând, simţind o bucurie pe care nu o simţise niciodată până atunci. Reușise!


Zilele au trecut și el a devenit din ce în ce mai sigur pe el. A început să descopere o mulţime de alte lucruri interesate dar nu a uitat niciodată zborul pe cerul albastru. Acesta rămăsese preferatul lui și mergea adesea să plutească printre nori. Totul până într-o dimineaţă când, în depărtare, a observat ceva nemaivăzut și incredibil de minunat. Era albastru și strălucitor. Mai albastru și mai strălucitor decât orice privise până atunci. Porumbelul s-a bucurat că cerul s-a colorat într-un așa de minunat fel și a pornit cu sete să-l exploreze. Era sigur pe el. Acum aripile îi erau puternice, și a zburat drept și cu nerăbdare. Da, a zburat și tare dureroasă i-a fost dezamagirea atunci când ceea ce el credea că e cerul s-a dovedit a fi ceva tare, lipicios și cu miros puternic și înţepător. Impactul puternic l-a doborât pe pui la pământ pentru că, de fapt, se lovise de un perete tare și proaspăt vopsit. Vopsit în aceleași culori ca cerul.


Durerea a fost atât de mare, încât puiul, acum deja adult, a zăcut acolo, în neștire, ore întregi. Când s-a trezit, era încă ameţit și tare slăbit, dar tot a încercat să facă ce știa el mai bine. A încercat să zboare, dar o durere ascuţită i-a săgetat una dintre aripi, de-acum albastră de la vopseaua proaspătă care se lipise pe ea. A incercat iar, dar durerea era atât de puternică, încât n-avea cum să reușească. Aripa lui era ruptă și fără ea nu putea zbura. A încercat să meargă ușor și a mers așa, în neștire, mult timp. N-a găsit, însă, nici apă, nici mâncare. S-a oprit, atunci când l-au lăsat puterile, într-un loc umbros. A rămas acolo, singur, slăbit și aproape nemișcat. Doar uneori mai făcea câţiva pași, atunci când pe lângă el treceau oamenii. Acei uriași care stăpâneau orașul în care locuia și de care învăţase de mic să se ferească. Știa că unii erau drăguţi, dar mama îi spusese să nu se apropie prea tare de ei pentru că nu avea cum să-și dea seama care e bun și care nu. Putea mânca din mâncarea oferită de oameni, dar nu era în regulă să-i lase să-l atingă.


Acolo a rămas, ferindu-se, cu ultimele puteri, de trecătorii prea ocupaţi să-l observe, până când mai multe perechi de picioare, tot uriașe, dar mai mici, se opriră lângă el. Erau copii. Puiul știa asta .Unii îl hrăniseră, adesea, în parc; alţii îl alergau atunci când îndrăznea să se așeze pe pământ. Inimioara lui mică începu să-i bată cu putere. Oare aveau să-i facă rău? Era deja epuizat de durere, sete și foame. Nu putea să alerge. Nu putea să se apere.

  • Pot să îl mângâi? se auzi o voce blândă de fetiţă.
  • Nu cred că e în regulă… Cred că e foarte bolnav și speriat. Ar fugi dacă ar putea, dar nu poate…
  • Dar cum putem să-l ajutăm? se auzi o altă voce, de băieţel.
  • Din păcate, nici eu nu știu… Îmi pare tare rău, dar nu-l putem lua cu noi acum… Putem încerca să-i punem câteva boabe de grâu… Am în rucsac. Poate, dacă se hrănește, mai prinde puteri.
  • Da, da! spuseră copiii entuziasmaţi, dar ușor. Nu vorbeau tare și nu-l atingeau. Păreau buni.

Puiul observă, deodată, cum o mână mare se apropie de el și din ea se rostogolesc câteva boabe de grâu. Se îndepărtă ușor. Îi era foame, da, dar era atât de speriat și atât de slăbit, încât nu mai avea putere să mănânce.


Un alt porumbel coborî de sus și începu să mănânce. Puiul nostru se bucură să vadă un frate atât de aproape. Îl mai văzuse cum îl privea, neputincios, dar era prima dată când cobora la el și parcă nu se mai simţea atât de singur.

  • Porumbelule, te rog să-l ajuţi pe puiul cel rănit! Noi nu putem să-l luăm cu noi acum, dar te rog să-l ajuţi tu. Să nu-l lași să moară, să nu-l lași să fie mâncat de câini și pisici, sau să fie rănit. Ai grijă de el, te rog! spuse vocea blândă, dar fermă a fetiţei. Apoi mai spuse o dată și încă o dată, privindu-l drept pe porumbelul care nu era rănit și mânca boabele de grâu.

Apoi, copiii, însoţiţi de mama lor, plecară, dar doar pentru scurt timp. Se mai întoarseră o dată, să-l verifice. Apoi plecară de tot. Puiul rămase singur. Singur de tot, pentru că și celălalt porumbel plecă. Se ridică în înaltul cerului, acolo unde puiul cel rănit nu mai putea ajunge. Se ridică și zbură mult, la început fără să știe nici el unde zboară. Știa, însă, că are o misiune. Una specială.

După ce zbură o vreme printre nori, porumbelul se lăsă spre pământ. Le văzuse. Undeva, jos, într-o curte, erau multe boabe de grâu. La fel ca cele pe care le mâncase mai devreme, lângă fratele lui rănit. Se apropie de ele, se așeză cu grijă și începu să mănânce, Îi era teamă. Venise adesea să mănânce aici și oamenii fuseseră mereu blânzi, în special o doamnă drăguţă cu părul castaniu. Totuși îi era teamă pentru că și el fusese învăţat de mama lui să nu se apropie prea tare de oameni. După ce își termină boabele, porumbelul zbură, dar nu sus. Se îndreptă spre o fereastră deschisă. Se așeză pe pervaz. Apoi se ridică și începu să zboare în cercuri. Apoi iar se așeză. Făcu asta de multe ori, până când oamenii din interior începură să îl privească. Continuă să o facă, iar ei îl priveau nedumeriţi. Doamna cu părul castaniu nu-l înţelegea. Atunci, cu inima cît un purice, porumbelul făcu ceva ce n-ar fi crezut vreodată că ar putea face. Zbură pe fereastră și intră în cameră. Se așeză foarte aproape de doamna cea drăguţă și o privi. Apoi zbură și ieși afară. Apoi se întoarse. De multe ori.

  • Cred că vrea să ne spună ceva… se auzi vocea blândă a femeii.

Uimită peste măsură, aceasta se îndreptă spre ușă și ieși afară. Începu să-i vorbească porumbelului, iar el zbură pe lângă ea, îndepărtându-se ușor. Femeia îl urmă. Porumbelul zbură o vreme, dar îi era greu. Era greu pentru el să găsească drumul atunci când zbura atât de jos. Apoi, afară deja începuse să se întunece. Fraţii lui dormeau deja. El nu era o pasăre de noapte. Continuă, însă, să zboare. Cei doi copii pe care îi întâlnise în acea zi îi dădeau putere. Doamna cea blândă îi dădea putere. Continuă și, într-un final, după un drum lung, ajunseră la puiul cel rănit. Se înălţă atunci, cu ultimele puteri, spre cuibul lui. Misiunea fusese îndeplinită.


Doamna cea blândă se aplecă spre puiul cel rănit. Acesta nu se mișcă. Era aproape adormit și foarte slăbit. Nu mai avea putere. Ea îl ridică ușor de pe asfaltul rece și îl așeză la căldură, în braţele ei. Se îndreptă, apoi, rapid, spre locul din care plecase. Acum, era pustiu, dar ea scose din buzunar o cheie. Deschise ușa deasupra căreia scria mare CABINET VETERINAR. Intră cu puiul înăuntru. Acesta se cuibărise adânc în braţele ei și dormea, acum, de-a binelea. Cumva, reușise să simtă și să aibă încredere în ce simţea. Doamna cu părul șaten transmitea atât de multă căldură și bunătate, încât puiul de porumbel se simţea, cu adevărat, în siguranţă.


Ce s-a întâmplat mai departe, nu știm exact, dar ce știm sigur este că puiul de porumbel n-a mai suferit. Durerea, foamea, frica și singurătatea care-l copleșeau, au lăsat loc unor emoţii și senzaţii mai blânde. De asta și-au dat seama și cei doi copii care, triști și copleșiţi, la rândul lor, n-au mai putut rezista și s-au întors a doua zi în locul în care îl întâlniseră. Nu l-au mai găsit. În locul lui rămăsese doar o pană, semn că fusese, cu adevărat, acolo. Au știut, însă, că puiul era bine și nu doar atât. Au știut că era un pui cu adevărat special; unul despre care mulţi oameni vor afla și pe care ei nu-l vor uita niciodată; un pui care are propria lui poveste, așezată frumos într-o carte mică. Un pui cu penele albastre.

Iar voi, dacă întâlniți vreodată un pui rănit, să știți că sunt multe lucruri pe care le puteți face, dar dacă se întâmplă cumva să nu-l puteți ajuta fix în acel moment, nu vă faceți griji. Puii, chiar dacă-s mici, sunt foarte puternici și vor reuși, până la urmă, să-și găsească drumul spre mai bine.


Aceasta ultimă fotografie este preluată de pe site-ul Visul Luanei, un loc în care găsim multe informații despre ce putem face atunci când găsim un animal sălbatic care are nevoie de ajutor și un loc în care animalele primesc ajutorul de care au nevoie. L-am descoperit cu ajutorul prietenei mele, Cristiana, și mă bucur nespus pentru asta. Mă bucur că există un astfel de loc și că, în caz de nevoie, de-acum știm spre cine să ne îndreptăm.

Sure foto – arhivă personală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s