Zilele trecute am văzut o minune dar, înainte să vă scriu despre ea, o să vă spun o altă poveste. Pentru că orice minune are sens prin ochii care o privesc. Și da, lumea e plină de minuni. Dacă alegem să le vedem.

Încep, așadar, prin a vă povesti despre locuința noastră, un apartament din Bucuresti, care are, între altele, două holuri. Unul la intrare și unul care face legătura între dormitoare, sufragerie și baie. Acesta din urmă e lung și pe unul din pereți are o bibliotecă până în tavan. Am facut-o singuri, să se potrivească perfect. Una asemănătoare avea și fosta proprietară. Am văzut-o când am vizitat prima dată apartamentul. Se potrivea atât de bine, încât am zis că e musai să păstrăm ideea pentru că e ca și cum locul ăsta ar fi fost construit fix pentru a fi umplut cu cărți.

Biblioteca are 2,5 metri înălțime și tot vreo 2,5 metri lățime. Dacă e mare sau nu, prin comparație cu altele, nu știu. Ce știu e că e potrivită pentru dimensiunile locuinței noastre.

Pe lângă ea, mai avem cărți în fiecare dintre camere și mă lovesc din ce în ce mai des de lipsa spațiului. Le-am pus deja pe doua rânduri pe multe dintre cele pentru oameni mari, dar nu pot face la fel cu cele pentru copii. Acestea sunt ele în format mare, chiar dacă-s pentru oameni mici, și ocupă foarte mult spațiu. Din ce în ce mai mult spațiu, mai ales că încă mai cumpăram.

Unele dintre aceste cărți sunt pentru copii mici, chiar bebeluși. Deși am ajuns la concluzia că nu ne rămân mici cărțile, biblioteca ne sugerează în cele mai expresive moduri că ar trebui să mai renunțăm la ele. Totuși, copiii încă nu-s pregătiți să facă asta; încă le știu pe toate, încă le caută și încă n-au epuizat învățăturile lor. Apoi – poate, cel mai important lucru – eu nu-s pregătită să fac asta. Mi-s dragi toate. Iubesc hârtia pe care-s scrise cuvintele, coperțile lor frumos colorate și viața care iese din ele atunci când le citim. Aș putea scrie cărți întregi despre cărți și, deși știu că sunt copii care nu au și, poate, le-ar citi cu drag dacă le-ar primi, încă nu pot să mă desprind de ele; încă vreau să visez cu ochii deschiși despre cum menirea lor ar fi una și mai măreață de atât. Încă nu-s pregătită să renunț la visul meu.

Visul meu a fost plantat în mine atunci când eram copil, în clipa în care am citit prima carte, și a început să răsară atunci când am citit, împreună cu Tudor, Biblioteca Ursului. Băiețelul, încă atât de mic, a spus atunci că ar vrea să facem și noi o bibliotecă. Timid, dar puternic, în acelaș timp, visul meu a țâșnit afară din mine și eu am vorbit cu voce tare despre cât de frumos ar fi. N-am trecut dincolo de granițele cărții și nu l-am văzut într-o posibilă realitate a noastră până în clipa în care am citit alte două cărți. Biblioburro și cărțile călătoare și, mai ales, Maria și Librăria m-au impresionat atât de tare încât i-am povestit și soțului meu despre asta. I-am spus așa: Dacă aș avea bani și dacă as ști sa conduc, aș cumpara o rulotă, aș umple-o cu carți și aș pleca cu copiii prin țara noastră. Ne-am plimba, am învața lucruri despre oameni și locuri și le-am citi copiilor pe care-i întâlnim. Acelor copii la care cărțile nu ajung.”

Nu mică mi-a fost mirarea atunci când, zilele trecute, mi-am văzut visul cu ochii. Un pic diferit, e drept, dar incredibil de frumos. Vi-l arat și vouă mai jos și apoi vă povestesc despre el.

• 

Ceea ce vedeți în poza de mai sus este o bibliotecă. O bibliotecă pe roți, mai exact. Ea se va plimba prin țara noastră și va aduce cărțile mai aproape de copii. S-a născut datorită lui Victor Miron, inițiatorul campaniei de promovare a lecturii Cărțile pe Față, iar eu am descoperit-o pe pagina de Facebook a Asociației Zi de Bine.

Proiectul, numit BookTruck este, pentru mine, o adevărată minune. Prin el copiii pot împrumuta cărți pentru o lună, depășind astfel granițe care, înainte, păreau imposibile. E incredibil de frumos și îmi arată cumva, că, poate, nici visul meu nu e chiar imposibil.

Puteți citi mai multe despre proiect aici și, foarte important, îl putem susține în diferite feluri. Asta înseamnă că putem dona o sumă de bani, dar și că putem dona cărți. Eu le voi face pe amândouă.

Cât despre cărțile noastre, estimez că biblioteca va mai rezista maxim un an, după care nu va mai putea să le cuprindă. Nu știu ce voi face atunci. Am decis să las viața să mă surprindă. Pentru că viața chiar e surprinzătoare și totul e imposibil până când devine posibil. Chiar dacă, uneori, nu e fix așa cum ne-am fi așteptat.

În cazul în care vă place proiectul, dați vestea mai departe. E prea frumos ca să nu fie susținut. 🙂 Mai ales, povestiți-le despre el copiilor. Ai mei au fost de-a dreptul entuziasmați atunci când au auzit că acele cărți pe care le avem în plus se vor plimba cu o mașină ca cea de mai sus și vor ajunge la mulți copii.

Sursa foto – Facebook Asociatia Zi de Bine