Despre tot ceea ce nu uităm

Sunt încă mici… Atât de mici încât mi-e teribil de teamă că vor uita…”

Asta mărturiseam, cu lacrimi în ochi, vara trecută, în timpul unei discuții. Vorbeam deapre una dintre fricile mele. Aceea că, dacă nebunia asta va mai continua mult, copiii mei vor uita… Vor uita cum era să se joace cu alți copii, vor uita cum mergeam în vizite, sau în călătorii, vor uita oamenii dragi pe care îi iubesc și pe care nu i-au mai văzut de prea mult timp; vor uita cum era viața înainte. Înainte de pandemie.

Nu m-am mai gândit la asta o vreme. Pentru că durea. Până când, într-o seară, înainte să adoarmă, Tudor mi-a zis – „Am început să uit cum arată casele și camerele lui Ciuci și Babi (numele de alint al persoanelor pe care le iubește el cel mai tare)…”

Ochii mi s-au umezit instant și m-am bucurat că e întuneric și nu mă poate vedea. Mi s-a pus un nod în gât și n-am putut spune nimic, dar l-am îmbrățișat. L-am îmbrățișat așa într-un fel, cu o mână, căci cealaltă era la surioara lui, încât băiețelul a șoptit ușor, ca răspuns, „și eu te iubesc!”, iar mie acest răspuns mi s-a părut magic. Pentru că eu nu spusesem nimic, dar el simțise toată iubirea mea, doar printr-o jumătate de îmbrățișare, în întuneric. Iar cuvintele lui au topit parcă nodul din gâtul meu și am putut vorbi. Și i-am spus ceva la care nu mă mai gândisem niciodată înainte. Ceva care s-a născut atunci. Nu i-am spus că vom merge în curând în toate locurile în care își dorește să meargă și nu i-am spus nici că pandemia se va sfârși și că deja e mult mai bine. Nu i-am spus nici că avem fotografii cu locurile pe care el începe să le uite. Nu, nu i-am spus toate astea și nici altele asemănătoare. Pentru că le știa deja și nu de ele avea nevoie. I-am spus, în schimb, că există ceva ce nu va uita niciodată. I-am spus că, orice ar fi, nu va uita niciodată felul în care s-a simțit în locurile dragi lui și împreună cu oamenii pe care îi iubește. I-am spus că acesta e cel mai important lucru.

În mod surprinzător, chiar și pentru mine, cuvintele mele au produs o reactivare a amintirilor. Și sunt sigură, după cum străluceau ochii lui în întuneric, că a văzut în minte tot ce-și dorea să vadă.

Apoi, când fetița mică a intrat și ea în discuție, a spus că ea nu va uita niciodată cum Ciuci, a plimbat-o în ziua aceea pe umeri. Și băiețelul a zis că nici el, iar eu am înțeles că fix așa e, iar ei cu adevărat nu vor uita. Pentru că lucrurile importante rămân în noi, oricât de tare s-ar schimba ceea ce ne înconjoară și ei n-au cum uita tot ce le-a colorat viața, indiferent că s-a întâmplat înainte sau după pandemie. Pentru că face parte din ei și pentru că iubirea din ei e prea multă și prea puternică pentru a putea fi vreodată ștearsă. Pentru că trecerea timpului face ca din mintea noastră să dispară imagini, dar din suflet nu dispar emoții. Pe acestea din urmă nu le uităm niciodată. Nici măcar atunci când credem că le-am uitat. 🙂

Sursa foto – arhivă personală

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s