Îi simt inima. Bate tare. Nebunește chiar, pentru că motănelul este speriat. Doar nu degeaba l-a botezat Maria „Speriici”. Îi e teamă de mine. Nu mă cunoaște. Sunt o străină. De fapt, pe nimeni nu cunoaște prea bine. Încă e mic, încă îi e teamă de toți oamenii și, mai ales, de copii. Copiii sunt buni, mai buni decât orice adult, dar încă stângaci în mișcări. Pot strânge prea tare animaluțele mici, sau le pot somotoci prea mult. N-ar fi o problemă. Pisoii sunt jucăuși. Dar sunt și independenți. Vor să se joace după propriile reguli, să-și antreneze corpul și, în special, gheruțele, să testeze noi tehnici de vânătoare. Pentru că, da, ei sunt, până la urmă, vânători. De șoareci, desigur. Mama a început deja să îi pregătească. Vânează noaptea și mereu le aduce și lor un șoricel. Sună drăguț, când spun. În mod absolut straniu, e aproape drăguț și de privit, dar doar dacă privești de la distanță. Pisoii nu mănâncă șoareci. Nu încă. Doar se joacă cu ei, în timp ce mama îi privește răbdătoare.

Încerc să nu îmi amintesc de asta atunci când țin motănelul în brațe. Am spus că, în mod straniu, poate părea drăguț dacă privești de departe. Eu am privit de aproape. Dar nu mă gândesc la asta, căci nu vreau să-mi simtă pisoiul încordarea. Mă fascinează felul cum se sperie de oameni și ideea de a îl îmblânzi eu. Mă fascinează și mă sperie, în același timp. Din mai multe motive, dar, între altele, mi-am amintit de Micul Prinț. E o experiență aparte să îmblânzești un animal, dar e și foarte dureros dacă, apoi, ești nevoit să te despărți de el. Cred, însă, că e ceva ce-ar trebui să facem fiecare, macar o dată în viață, fie că suntem adulți sau copii. Maria, mai ales, mi-a dat o lecție. Sau un sfat. „Trebuie să ai încredere în el, mami!” mi-a spus fetița mică. Am zâmbit și m-am gândit că, probabil, a greșit ea. Așa cum spune leu în loc de tigru, uneori. Pentru că eu credeam că trebuie să-l fac pe pisoi să aibă încredere în mine. El să aibă încredere în mine. Să mă port, deci, cu grijă și atenție, să mă apropii ușurel, să nu forțez lucrurile, să nu îl țin – prea mult – în brațe fără voia lui… Să nu, să nu… Apoi, fetița a repetat și a tot repetat acest sfat și eu am înțeles că nu-i nimic greșit. Din contră. Să ai tu, omul, încredere în animalul pe care vrei să îl îmblânzești, e primul și cel mai important pas. Abia apoi poți încerca să câștigi și încrederea lui. Concluzia e că e tare înțeleaptă fetița mea de – încă – patru ani.

Cât despre pisoi, n-am reușit încă să-l îmblânzesc. Încă mi-e frică. Îmi place cum stă pe pieptul meu. Îmi place să-i simt inimioară mică bătând; îmi place să-l mângâi pe blanița pufoasă. Au trecut ani de când n-am mai făcut asta și-mi pare ca și când totul ar fi fost în altă viață. E un pas uriaș că l-am atins și-apoi l-am ținut în brațele mele, dar încă-s reticentă. Încă mi-e teamă de toată durerea care ar năvăli în același timp cu iubirea. Și, poate, încă nu sunt pregătită să merg mai departe.

În orice caz, dacă ați citit acest articol doar din cauza titlului, rețineți sfatul Mariei. Ca să îmblânziți un pisoi, e musai să aveți încredere în el. Apoi răbdare, aș zice eu, și multă iubire de oferit, iar în caz că aveți nevoie de mai mult, (re)citiți Micul Prinț (Antoine de Saint-Exupéry ). S-ar putea această carte să cuprindă rețeta perfectă pentru a înțelege de ce și cum să îmblânzim un animal, dar și cât de prețioasă e o astfel de experiență.