Nu ne putem opri din a simți

on

Mereu m-a preocupat lumea noastră interioară dar, în ciuda faptului că sunt o persoană empatica – din naștere 🙂 – și a faptului că am făcut chiar și o facultate de psihologie, cred că cele mai importante lucruri, în acest domeniu, am început să le învăț doar după ce am devenit mamă. Adică atunci când am schimbat perspectiva din care priveam.

Emoțiile nu cred că le-am acceptat vreodată și mereu am încercat să le opresc. Dacă eram tristă, tot ce îmi doream era să fac tristețea să dispară; dacă eram furioasă, la fel. Culmea e că nici atunci când eram tare bucuroasă nu era bine, sau, mă rog, conta locul unde eram. Pentru că, la fel cum uneori simți să plângi în hohote, așa simți și să strigi de bucurie. Cumva, în lumea mea, manifestările zgomotoase nu erau prea permise, sau nu oriunde – copiii trebuiau să fie cuminți, adică liniștiți – și, din păcate, nici nu se făcea diferența între ceea ce simți și felul cum te comporți, astfel că, de multe ori, adulții transmiteau un mesaj greșit pe care, cu siguranță, nici ei nu doreau să-l transmită.

Atunci când am devenit mamă pentru prima dată, am resimțit plânsul bebelușului că fiind unul dintre cele mai chinuitoare lucruri din viața mea – și plângea, nu glumă – și o perioadă de timp mi-am investit energia în a îl opri din plâns. Treaba asta nu mi-a ieșit din vreo două motive importante. Primul e acela că băiețelul avea și are o personalitate foarte puternică și nu a fost niciodată genul acela de bebeluș pe care să-l păcălești ușor. Dacă ceva nu-i convenea, puteai să-i dai și luna de pe cer, tot nu se oprea. Așa se face că, atunci când, spre exemplu, mergeam la medic, nu puteam merge niciodată neînsoțită de un alt adult. Adică, desigur, puteam, dacă doream doar să văd eu fața medicului și acesta pe cea a copilului și să primesc o rețetă scrisă. Altfel, dacă, pe lângă acesatea, mai voiam să și înțeleg ce are bebelușul sau cum să administrez medicamentele și ce altele lucruri aș mai putea face ca să-l ajut să se însănătoșească, era imposibil. Totul pentru că Tudor începea să plângă foarte tare din clipa în care medicul îl atingea și nu se oprea până nu ieșeam. Era, practic, imposibil, sa mai purtăm o conversație după ce era consultat.

Al doilea motiv pentru care nu am reușit să opresc plânsul e acela că bebelușii asta fac – plâng. Plânsul bebelușului nu e doar plâns, așa cum e la noi, oamenii mari, și nu poate fi înlocuit cu altceva. Plânsul, în cazul lor, este, o bună perioadă, singura modalitate de exprimare. Ei nu pot vorbi; nu pot spune în cuvinte „mă doare”, „mi-e somn”, „mi-e sete”. Ei plâng. Apoi, ei nu plâng doar din cauza unor nevoi fizice. Uneori sunt tare încărcați emoțional și au nevoie să se descarce. Astea sunt acele momente în care, deși am rezolvat toate nevoile fizice, bebelușul continuă să plângă. Și plânge și părintele este exasperat. Doar că, din nou, ei nu pot înlocui acest plâns cu vorbe. Noi, oamenii mari, putem să exprimăm în cuvinte ceea ce ne întristează, fără să fie nevoie să mai și plângem. Ei nu. Ei au nevoie să plângă.

Ușor, ușor – cu viteza unui melc, desigur, dar, măcar, mergând în direcția bună – am început să înțeleg și să accept plânsul copilului și, apoi, al copiilor mei. Am început apoi să fac și diferența dintre emoție și comportament. De exemplu, nu e nimic greșit în a ne simți furioși, dar e greșit să lovim conduși de această furie. Totuși, chiar și așa, tot încercam să tai, cumva, furia din rădăcină. La fel și tristețea, pe principiul, e normal să fim furioși/triști, dar cum facem să ne înveselim mai repede? Sau, e normal să plângă copilul pentru că e trist, dar cum facem să fie mai puțin trist?

Recent, am învațat o lecție importantă. Nu ne putem opri din a simți. Fie că e vorba despre bucurie și alte emoții pozitive, fie că e vorba despre furie sau tristețe. Pur și simplu nu ne putem opri din a simți și nu e nimic greșit în asta. Pentru că asta facem noi, oamenii. Prin definiție, noi simțim și nu, nu există emoții rele. Pentru că atunci când spunem că emoțiile sunt rele e ca și cum am spune că oamenii sunt răi și asta n-are cum să fie bine dacă vrem să fim bine cu noi. Noi, oamenii, simțim. (Punct). Asta nu e ceva rău, din contră. Dacă n-am simți, n-am mai fi oameni. Am fi cu totul altceva. La fel, bebelușii plâng. Și asta e bine. Unii plâng mai tare iar alții mai încet, în funcție de personalitatea fiecăruia, dar, oricum ar fi, plânsul e bun. El e modul prin care ei comunică cu noi.

Revenind la ceea ce simțim, uneori e vorba despre lucruri care par cu adevărat îngrozitoare și ne oripilăm. Uneori, un om îl urăște pe altul, un frate îl urăște pe altul, un soț își urăște soția… dar și multe altele, mai grele, cu care nu vreau să încarc acum articolul. Avem tendința de a îi spune copilului că nu e în regulă să simtă că își urăște fratele dar – surpriză! – asta nu îl va opri din a îl urî. În funcție de modul în care îi vorbim, s-ar putea să se oprească din a ne împărtăși ceea ce simte, dar nu se va opri din a simți. Pentru că noi, oamenii, nu ne putem opri din a simți. Ne putem opri din a exprima ceea ce simțim, dar doar pe termen scurt. Emoțiile nu pot fi înăbușite mult timp. La un moment dat ele ies afară pe cele mai neașteptate căi, fiind o loterie să înțelegi ce se petrece. Așa apar durerile de cap și nu doar ele sau răbufnirile puternice și neașteptate.

Atunci, ce e de făcut? Pentru că, cumva, revenind la exemplul de mai sus, parcă, totuși, nu e în regulă ca un copil să își urască fratele, nu? Adevărul crud este că e în regulă să simtă orice. Nu e în regulă să rănească și aici facem diferența între ceea ce simțim și comportament. Putem avea momente în care simțim că urâm pe cineva atât de tare încât ne dorim să dispară. Să moară. Și e ok, atât timp cât nu-l omorâm sau, mai bine spus, atât timp cât nu lăsăm emoția să ne conducă. Faptul că suntem construiți în așa fel încât să simțim ne definește ca oameni. Emoțiile pe care le simțim într-un moment sau altul nu ne definesc.

E bine să înțelegem că emoțiile sunt trecătoare. Dispar la fel de repede cum apar. E bine să le lăsăm să fie pentru că, în mod, poate, ciudat și incorect, cu cât încercăm să înăbușim o emoție, cu atât o hrănim mai tare. Riscăm atunci ca, spre exemplu, dintr-un om care simte, uneori, furie – o emoție normală- să ne transformăm într-un om permanent furios, iar asta nu mai e ok. Sau, interzicând unui copil să fie furios pe fratele/sora lui, alimentăm niște sentimente negative pe termen lung. În orice relație normală, oamenii se și supără unii pe alții și e ok, atât timp cât nu își fac rău. Nu ne dorim ca din cauza a ceva ce durează câteva minute, sa facem lucruri pe care le vom regreta ore în șir. Sau zile sau ani. Pentru a nu ajunge acolo este necesar să găsim modalități sănătoase de a ne exprima emoțiile. Pentru că, așa cum spuneam, nu le putem face să dispară, iar acesta e un lucru de acceptat. Abia după ce am acceptat asta, putem trece la nivelul următor. Abia apoi ne putem concentra nu pe cum să oprim ceea ce simțim ci pe ce facem cu ceea ce simțim. Spre exemplu – „În acest moment sunt furios și simt că îmi urăsc fratele. Vreau să îl lovesc! E în regulă să fiu furios pe fratele meu, dar nu e în regulă să îl lovesc și nici să îl rănesc altfel, spunându-i că îl urăsc. Pentru că știu că nu îl urăsc de-adevăratelea. Doar sunt furios în acest moment. Pot merge să lovesc o pernă pentru a îmi descărca această furie.”

Un alt lucru pe care îl putem face este să încercăm să înțelegem. De ce simțim astfel? Ce ne-a adus în starea respectivă? De multe ori explorarea unei emoții face ca ea să se risipească mai repede.

Concluzia mea e că acceptarea și înțelegerea emoțiilor, alături de descărcarea lor într-o manieră sănătoasă ar putea să fie o cale spre sănătatea emoțională. Prin încercarea de a le înăbuși nu facem decât să negăm fix ceea ce suntem. Pentru că noi, oamenii, ne deosebim de alte ființe și prin faptul că avem o viață interioară atât de complexă. Faptul că putem simți la un așa nivel face posibil ca bebelușul să planga chiar și dacă nu este bolnav și chiar și dacă toate nevoile lui fizice au fost îndeplinite. La fel cum are nevoie de hrană atunci când îi este foame, la fel are și nevoi emoționale. În acele momente, când simte o emoție puternică, el are nevoie de cineva care să îi poată duce plânsul; cineva care să-l asculte și să îi fie alături și nu cineva care să încearcă să facă emoția să dispară, transmițându-i astfel că e greșit să simtă; cineva care să îi dea o îmbrățișare. Atât.

Fotografie de Josh Willink pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s