Puterea unei amintiri

on

În acest an, în casa în care am copilărit, am (re)descoperit, într-o cutie veche și prăfuită, mai multe fotografii vechi. Toate alb-negru și mai bine de jumătate cu oameni pe care nu îi cunoșteam sau nu credeam că îi cunosc. Spun că le-am redescoperit pentru că știu sigur că le-am mai privit și în alte dăți, doar că a fost în urmă cu atât de mult timp încât n-aveam cum să-mi mai amintesc exact cine e în fiecare poză.

La fel ca un copil care descoperă o comoară misterioasă, le-am atins și le-am privit, încercând să-mi dau seama ce povești ascund ele. Am înțeles, încă o dată, că cele mai prețioase fotografii sunt acelea pe spatele cărora se află scrise câteva cuvinte. „Eu și pisoiul meu” scria pe o poză, ușor neclară, în care se afla o fată care ținea în brațe un pisoi. Atât eu, cât și copiii mei, alături de verișorii lor, aveam să aflăm, cu uimire, că în acea fotografie e mama mea, bunica lor. Nu ne venea să credem pentru că, deși blândă cu ei, mama nu e genul de persoană care să iubească pisoii. A fost, însă, iar asta ne-a făcut să o privim cu alți ochi.

Mi-am amintit, în perioada asta, și de acel moment în care am răspuns provocării lansată de Radio Guerrilla și mi-am scris mie o scrisoare. Am observat, apoi, cu cât de mare interes privim toți, fie că suntem adulți sau copii, fotografiile cu noi mici. Am observat cât de mult ne dorim să aflăm mai mult și mai multe despre cum eram. Pentru că, uneori, ca să ne vedem și să ne înțelegem mai bine azi, avem nevoie să știm cum am fost cândva; să ne cunoaștem trecutul, să ne cunoaștem propria istorie.

Cred că pozele-s prețioase și anumite rețele sociale au înțeles bine de tot asta atunci când ne-au oferit oportunitatea de a sărbători o prietenie prin rememorarea momentelor petrecute împreună. În imagini. Mi se pare foarte frumoasă treaba asta, dar mai cred și că, orice ar fi, nicio imagine de pe un ecran nu se compara un o fotografie printată. Apoi, valoarea oricărei fotografii crește atunci când îi adaugi câteva cuvinte.

Din gând în gând au apărut, în mintea mea, albumele pentru amintiri, dar nu orice fel de albume, ci unele care se concentrează pe un anumit eveniment – ziua de naștere, Crăciunul, aniversarea unei relații sau orice alt eveniment important pentru noi. M-am gândit la cât de interesant ar fi să ne vedem viața într-un album; să ne vedem pe noi înșine la, să zicem, 1 an și-apoi să dăm pagina și să ne vedem la 2 ani, la 3 ani… la 20 de ani. Apoi m-am gândit la cât de interesant și frumos ar fi ca fiecare fotografie să fie însoțită de cuvinte. Gânduri ale noastre sau ale celor din jurul nostru; gânduri care să completeze poza. Cum ar fi? Ar fi, cred, în multe feluri; ar fi interesant, ar fi frumos, ar fi prețios și revelator; ar fi, cred, dincolo de o activitate foarte plăcută, un minunat exercițiu psihologic. Pentru că, de prea multe ori, noi, oamenii, privim atât de mult în jurul nostru încât uităm să mai privim la noi înșine. Să ne așezăm la o masă, în seara aniversării zilei noastre de naștere, și să scriem pe o foaie gândurile din acel moment, ar fi, cred, pură terapie. Apoi să le recitim pe cele din anii trecuți și să vedem cum am crescut, să ne bucurăm și, în același timp, să fim mai blânzi cu noi.

Putem face asta destul de simplu cu, practic, orice album. Dacă dorim ceva mai deosebit, putem folosi un album ușor diferit. Eu m-am gândit la un album simplu care împletește frumos, într-o poveste unică, scrisul cu imaginea; un album care adăpostește, pe o pagină, o fotografie și pe o altă pagină un plic. Un plic pentru o scrisoare; o scrisoare pe care să o scriem noi, pentru noi, sau să o scriem copilului nostru ,sau mamei, sau celei mai prietene. Oricum ar fi, să scriem și-apoi să păstrăm aceste comori și să le redescoperim oricând avem nevoie.

Vă propun deci, albumele pentru animtiri; albume simple, cu coperți din carton și pagini din hârtie. Fără alte cuvinte, complet goale, pentru a fi umplute cu povestea unică a fiecărui om care dorește să și-o păstreze în acest fel. Pentru el însuși, dar și pentru cei ce îi vor urma.

Primele astfel de albume le-am făcut pentru mine și pentru copiii mei. Apoi, vara asta, am dăruit un album unei prietene dragi. În ziua nunții. Mare mi-a fost bucuria atunci când, încântată, mi-a trimis poză cu albumul completat. Prima scrisoare a fost scrisă. Prima fotografie a fost lipită. Urmează alta, în anul următor, în aceeași zi. Ușor, ușor, albumul se va umple și ea și soțul ei vor construi împreună niște amintiri tare prețioase. Îmi și imaginez încântarea cu care se vor redescoperi peste ani și ani; sau încântarea copiilor lor; sau a nepoților…

Vă încurajez să faceți acest exercițiu. Măcar și doar o dată. E suficient să fie făcut o data. Apoi dă dependență :). Într-un final, puteți folosi orice fel de album pentru el. În cazul în care vi se par drăguțe cele făcute de mine, le puteți descoperi aici. Dincolo de ambalaj, însă, cea mai importantă rămâne această întâlnire cu noi înșine- cei care am fost și cei care suntem. E un moment prețios și plin de revelații pe care, altfel, s-ar putea să nu le avem; e un moment unic, de fiecare dată, în care învățăm să ne vedem prin ochii noștri care se schimbă mereu și, poate, învățăm să ne apreciem mai mult. Nu în ultimul rând, e un moment magic în care ne (re)descoperim. Cam tot așa cum descoperă un copil o comoară prețioasă.

Sursa foto – arhivă personală

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s