În ziua aceea era coadă la pâine. Am intrat înăuntru și copiii și-au luat locul lor obișnuit, undeva în parte stânga, unde puteau sta liniștiți, fără să deranjeze pe nimeni. Da, ei nu deranjau pe nimeni, dar oamenii care treceau pe lângă ei făceau tot felul de glume. Pe seama lor. Ei erau încă mici și nu înțelegeau, pe vremea aceea, ironia, deși știu că, totuși, simțeau ceva. Simțeau că e ceva în neregulă cu râsul acelor oameni care pretindeau că sunt drăguți, dar, în fapt chiar făceau mișto de doi copii mici, care aveau mai puțin de cinci ani.

Din păcate nu era prima dată și nu avea să fie nici ultima. Oamenii mereu se uitau ciudat la ei. Nu toți și nu toți râdeau, dar suficient de mulți îi priveau insistent. Nu erau mulți cei care făceau glume, dar tot mă înfuriam când îi auzeam. Încercam să nu fiu atentă la ei. Îmi focusam energia spre a le explica copiilor, atunci când era necesar, cam cum stau lucrurile. Încercam să le spun că unii oameni nu știu tot ce știm noi și nici nu vor să afle. Era dificil să le explic, recunosc. Dacă ar fi fost să mă las copleșită de emoții, aș fi folosit cuvinte urâte. Mă străduim să le vorbesc în cuvinte frumoase.

De ce râdeau oamenii de copiii mei? Ei bine, râdeau pentru că purtau cască de protecție împreună cu cotiere și genunchiere. Li se părea că sunt veniți de pe Marte, ca să îl citez pe un domn. Poate că nu se înșela atât de tare, având în vedere că la noi în cartier rar mai vedeam așa ceva. De obicei, copiii din cartier nu purtau și nici nu poartă cască de protecție. Noroc ca ieșeam destul de des și în parcuri mai mari unde întâlneam și alte specimene ca ai mei. Altfel ar fi putut crede și copiii că vin de pe altă planetă.

Partea proastă e că, dincolo de faptul că mă durea să văd adulți care rad de copiii mei, mă mai simțeam și vinovată. Atunci când vedeam alți copii mergând pe bicicletă sau trotinetă fără echipament de protecție, mă simțeam vinovată pentru că sunt așa fricoasă. Din cauza fricilor mele, copiii mei trebuie să treacă prin astfel de situații în care să fie cei diferiți. Cei de care oamenii, adulți în toată firea, râd. Mă simțeam vinovată pentru faptul că nu sunt la fel de curajoasă ca ceilalți părinți. Aveam îndoieli cu privire la ceea ce fac și mă întrebam dacă nu cumva sunt unul dintre acei părinți care își țin copiii într-un glob de cristal.

O cască i-a salvat viața prietenei mele! Ieri.

Am luptat atunci cu sentimentul de vinovăție. Am reușit să fiu echilibrată și în ceea ce le transmiteam copiilor. N-am renunțat la cască iar copiii n-au înțeles că poartă casca de frică. Au înțeles că o poartă pentru a se proteja și pentru că respectă viața. La fel cum poartă și centura de siguranță, în scaunul de mașină. Au înțeles bine de tot și au fost ok. Doar eu mă frământam, în continuare, pe interior. Oare, totuși, n-ar trebui să fiu mai curajoasă? Așa cum sunt ceilalți părinți.

Numai că, vedeți voi, eu eram, de fapt, cea curajoasă, nu ei. Nu există curaj fără frică. Ești curajos atunci când îți învingi o frică. Mie îmi era teamă de accidente, dar am decis ca teama asta să nu îi împiedice pe copiii mei din a face ce le place. Le-am cumpărat biciclete și trotinete împreună cu echipamentul adecvat pentru ca ei să le poată folosi în siguranță. De exemplu, Maria merge pe trotineta de la 1 an și câteva luni.

Prin urmare, eu eram și sunt cea curajoasă. Oamenii care nu folosesc echipament de protecție, la fel ca și cei care nu poartă centura de siguranță, nu sunt curajoși ci sunt, din punctul meu de vedere, oameni care nu conștientizează pericolele și nu prea prețuiesc viața. Despre oamenii care râd de cei care se protejează, nu știu ce să spun. Sau, poate, știu…

Mă străduiesc să vorbesc frumos. E greu pentru că, așa cum spuneam mai sus, prietena mea era să-și piardă viața ieri. A salvat-o o cască și cel mai bun lucru pe care-l pot face eu acum e să scriu despre importanța purtării echipamentului de protecție. E greu să treci prin ce trece prietena mea acum și ea e adult. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi pentru un copil. Cred că echipamentulde protecție și centura de siguranță sunt unele din cele mai mari dovezi de iubire față de copiii noștri și față de noi înșine. Nu putem opri accidentele. Să credem că putem este total nerealist. Ele fac parte din viață. Nu are relevanță faptul că un șofer conduce mașina perfect. Un altul care nu-i la fel de bun șofer poate să-l lovească și atunci centura de siguranță sau scaunul de copii fac diferența. În cazul accidentelor de trotinetă și bicicletă, e strict o treabă de noroc. La fel, și aici, casca face diferența. Între viață și moarte. Între traumatisme care distrug vieți și unele în urma cărora te poți recupera.

O cască i-a salvat viața prietenei mele. Ieri. Știu, v-am mai spus asta. Simt nevoia să o spun din nou. Un om trăiește azi pentru că a purtat o cască de protecție ieri, atunci când mergea cu bicicleta, iar eu, de azi, nu mă voi mai simți niciodată vinovată pentru că aleg să fim diferiți, să fie diferiți copiii mei. Nu. Sunt mândră de mine, în niciun caz vinovată. Sunt curajoasă și sunt mândră de mine!

Vă îndemn, așadar, să purtați cască, voi și copiii voștri; la fel, vă îndemn să folosiți cu încredere centura de siguranță sau scaunul de mașină.

În cazul în care ați ajuns până aici cu cititul și faceți parte dintre părinții care nu știu cum să își convingă copiii să poarte casca sau să stea în scaunul de mașină, nici eu nu știu să vă spun cum înveți un copil sa le poarte. Ai mei, practic, s-au nascut cu ele. N-a prea fost loc de discuții, deșiam făcut șieu greșelile mele. Cred, însă ,că cel mai bun e exemplul personal și-apoi o discuție serioasă și sinceră. Să le explicăm copiilor pentru ce folosim casca și centura/scaunul. În cazul în care acestea nu funcționează, sunt multe sfaturi pe internet. Și, oricum, viața și calitatea vieții ar trebui să primeze. Nu putem preveni toate accidentele. Dar putem preveni urmările grave.

La final vă las câteva link-uri

Aici un articol despre cum se impun limitele.

Aici despre accidente și importanța purtării echipamentului de protecție.

Aici despre scaunul auto.

Aici despre accidentul prin care am trecut noi, cu copiii în mașină.