” – Sunt un rahat. Chiar asta sunt. Sunt un morman uriaș de rahat și copiii mei merită mult mai mult decât pe mine. Nu sunt genul de mamă care credeam c-o să fiu. Nu sunt genul de mamă care eram înainte

Terapeutul mi-a cerut să-i dau câteva exemple.[…]

– Păi, înainte de divorț, le găteam copiilor niște mese minunate de la zero, iar acum de multe ori le fac doar macaroane cu brânză direct din cutie. Și înainte de divorț îmi duceam copiii în locuri frumoase. Mergeam peste tot, la muzee și în parcuri, iar acum sunt atât de deprimată, încât pur și simplu îmi postez copiii în fața televizorului, uneori cu orele, în timp ce eu mă ascund de ei și plâng ca o mamă de doi lei ce sunt.

Și am tot continuat cu asemenea exemple, convinsă fiind că terapeutul meu mă judecă din plin pentru felul cum am decăzut ca mamă.

Când am terminat, terapeutul s-a aplecat un pic spre mine, m-a privit cu multă sinceritate și mi-a spus:

– Vai, Kristina, dar ești o mamă minunată!

Și fără nicio urmă de sarcasm în voce, a continuat:

– Ești pur și simplu la pământ, și, cu toate astea, faci în așa fel, încât să le asiguri copiilor tăi cele necesare. Îți găsești totuși timp să te duci și să cumperi cutia aia de paste, să le fierbi și să te asiguri că s-au răcit suficient cât să le placă. Ești îngrozitor de deprimată, dar nu vrei să te vadă copiii așa tot timpul și să-și facă griji pentru tine, așa că le pui desenele animate preferate ca să râdă si să se simtă bine, în timp ce tu te ascunzi și plângi singură. E o dovadă de mare altruism.

Terapeutul a luat pe rând fiecare lucru rău pe care l-am spus despre mine și l-a întors la o sută optzeci de grade. A luat fiecare insultă pe care mi-am adresat-o și a transformat-o într-un compliment.

Pot sa spun fără să exagerez că această discuție mi-a schimbat viața. ” (Kristina Kuzmic, Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte, Editura Univers, 2020, p.95-96)

Acesta e citatul care m-a impresionat cel mai tare în cartea Kristinei Kuzmic. Poate o știți. Poate nu, caz în care vă povestesc eu despre ea. Se numește Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte și a apărut în 2020 la Editura Univers în colecția „Educatie cu blândețe” coordonată de Ioana Chicet-Macoveiciuc (Prințesa Urbană).

Recunosc că, din nu știu ce motiv, n-am vrut nici să o citesc, nici să o cumpăr. Poate pentru că eram într-o perioadă în care n-aveam chef de (încă) o carte de parenting. Sau poate pentru că, deși o știam pe autoare, nefiind mare consumatoare de conținut video/audio, nu mă număram printre fanii ei. Am adăugat-o însă în lista de favorite și, la un moment dat, în timp ce pregăteam coșul pentru o comandă de cărți pentru copii, mi-a apărut clasicul mesaj – mai adăugați produse de încă x lei pentru a avea transport gratuit. Pe scurt, plăteam transportul sau mai cumpăram o carte cu aceiași bani. Am ales cartea, dar cum nu era ceva planificat, am intrat în lista cu produse favorite pentru a selecta ceva de acolo. Așa am cumpărat cartea Kristinei iar ea a zăcut o vreme destul de lungă pe biroul meu. Totul până am început să o citesc și, atunci când am asta s-a întâmplat, n-am mai putut să o las din mâini. Mai ales că, din punctul meu de vedere, nu e chiar o carte de parenting. Am citit-o pe nerăsuflate, în două nopți, și-am plâns.

De când am copiii am devenit mai sensibilă. N-am plâns niciodată la filme înainte să fiu mamă. Am început să plâng la cele mai banale scene încă de când eram însărcinată. Dar niciodată n-am citit o carte plângând în felul ăsta, chiar dacă ochii mi s-au umezit adesea. Niciodată până la această carte. Pentru toate există un început.

Am plâns dintr-un milion de motive și aș fi plâns și dacă nu m-aș fi regăsit pe alocuri. Pentru că povestea e impresionantă și, în același timp, e impresionant de normală. E o viață de om din zilele noastre. Cu bune și rele. Cu de toate.

Am plâns, poate, și pentru că eram într-o perioadă foarte urâtă în care îmi venea să plâng și fără să citesc vreo carte. Am plâns și-am zâmbit în același timp și da, chiar recomand o carte care aduce lacrimi pentru că e o carte din care toți putem învața ceva indiferent că ne identificăm cu autoarea sau nu. Pentru că toți am fost măcar o dată la pământ și toți am cunoscut măcar un om care să fie la pământ. Putem învața din această carte cum să fim blanzi cu noi, dar și cum să fim blanzi cu alții. Mai ales, putem descoperi că mereu există speranță. Mereu există soluții, chiar dacă în anumite momente nu se vede niciuna și mereu va fi mai bine. Important e să nu ne pierdem pe drum. Important e să mergem înainte.

Cu această ocazie vă provoc la un exercițiu interesant. Cum ar fi dacă atunci când vedem pe cineva la pământ, într-un fel în care sigur nu e cea mai bună sau drăguță variantă a sa, în loc să tăcem și să mergem mai departe sau în loc să îi spunem, poate, ceva deloc util sau chiar ceva rău, să renunțăm pentru o clipă la orice fel de judecată și să încercăm să vedem, cu adevărat, omul din fața noastră. Să-i validăm durerea, să-i apreciem eforturile și să vedem tot ce e bun în el și tot ce face bun? Cum ar fi? Eu cred că am schimba vieți. În bine. Cred asta și va provoc să faceți asta, dar, mai ales, vă provoc să faceți asta, în primul rând, cu voi. Pentru că atunci când ai căzut și nu știi cum să te ridici, ajută enorm să vezi puținul bine care e și, așa cum spune și Cristina, să te târăști, dacă e nevoie, dar să mergi înainte.

La final vă las unul din cele mai cunoscute materiale ale Kristinei Kuzmik:

Sursa foto – arhivă personală