Dacă nu am voie să îl pedepsesc, ce să-i fac?

on

Deși n-am fost vreodată de acord cu pedepsele, cumva am rezonat cu nemulțumirile profesorilor atunci când acestea s-au interzis. Oricât de absurd ar putea suna – pentru unii – întrebările profesorilor au/ aveau totuși un sens.

Dacă nu îl mai pot pune la colț și nu îl mai pot da afară de la oră, ce pot să-i fac?!

Auzi asta și te gândești că omul care o spune are, clar, o problemă dacă nu vede nicio altă cale de comunicare cu un elev cu comportament problematic. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Nu sunt doar albe sau negre.

Îmi amintesc că am avut foarte multe ore în care niciun elev nu a înțeles nimic din ce am predat. Totul din cauza a unu sau doi elevi care făceau ora praf și asupra cărora eu nu aveam niciun fel de control. În 90% din cazuri, am reușit, până la urmă, să găsesc o cale de comunicare, alta decât cea care presupunea pedepse. În restul am renunțat, pur și simplu, (adică mi-am dat demisia) și încă mă simt vinovată pentru asta, dar din ce în ce mai puțin. Am renunțat pentru că nu știam ce și cum sa fac.

Ar fi ajutat cumva faptul de a putea da afară din clasă elevul respectiv? Nu, nu l-ar fi ajutat pe el, dar i-ar fi ajutat pe ceilalți care ar fi putut beneficia de o ora normală. E corect să-i refuzi unui elev dreptul la educație doar pentru că e diferit/ are o problemă? Nu, nu e corect, mai ales că în spate se află, de cele mai multe ori, suferință și acel elev ar trebui să primească sprijin, nu respingere. E corect ca, pentru/din cauza unui elev, o clasă întreaga să nu beneficieze de educație? Nu, nici asta nu e corect. Dar, din nou, lucrurile nu sunt doar albe sau negre și ar trebui să privim puțin în trecut. Pentru a înțelege.

Recunosc, aș fi surprinsă dacă aș auzi măcar și un singur adult din zilele noastre să spună că a învățat într-o școală în care nu se practicau pedepsele. Cred că nu a existat o astfel de școală în trecut și cred că doar existau diferențe cu privire la duritatea pedepsei. Spre exemplu, în școlile în care am învățat eu, pusul la colț și datul afară de la oră erau pedepse ușoare. În plus față de asta, învățătorul din clasele primare ne lovea peste ceafă și ne trăgea de păr. Apoi, avea încă o metodă, foarte dureroasă, pe care o aplica mult mai des. Prindea cu 2 sau trei degete pielea de sub bărbie, o strângea tare și o răsucea până urlai de durere în mintea ta. Nu, nu glumesc și nu, nu aveai voie să plângi. Plânsul era interzis. N-aveai voie să zici nici pâs.

În clasele mai mari s-a trecut la un nivel mai decent. Eram loviți la palmă cu un băț din acela mare, folosit, teoretic, pentru a arăta diverse pe hartă. Eram aliniați în fața clasei și primeam fiecare un anumit număr de lovituri, stabilit de domnul diriginte. Știu cât de recunoscători eram toți pentru faptul că băncile aveau părți metalice și îți puteai ține mâinile rănite pe fierul rece. Mai rău era când n-aveai răgaz să faci asta pentru că trebuia să scrii. Din nou, nu se punea problema să plângem. Nu doar că nu era permis, acum ne era și rușine.

Celelalte pedepse, care nu presupuneau agresiunea fizică, erau zilnice. Am crescut cu ele, în fiecare zi, vreo 12 ani din viață – daca nu pun la socoteală facultatea, unde totul era mult mai subtil. La fel ca mine sunt mulți. Unii dintre noi au ajuns profesori.

Copiii sunt foarte rezilienți, se știe, dar, în același timp, sunt lucruri pe care copiii nu pot să le ducă. Pentru că ei depind de adulții din jur, iar aceștia le sunt model, copiii nu pot duce faptul că adultul e un om crud care îi rănește. Astfel că un copil va crede ceea ce spune sau transmite adultul – pedeapsa e bună și necesară. Pedeapsa e pentru binele lui. El, copilul, e rău iar adultul e cel care îl ajută să nu mai fie rău. Lovindu-l sau pedepsindu-l în alte feluri. Numai că nu e așa. Pedeapsa nu e bună, dar e mai ușor de dus faptul de a crede despre tine însuți că meriți să fii pedepsit, decât faptul de a crede că adultul greșește. Pentru că adulții sunt atotputernici, nu? Dacă sunt atotputernicul, probabil că trebuie să fie și perfecți. În orice caz, nimeni nu-și dorește sau nimeni nu poate să lupte cu cineva care nu poate fi învins.

Desigur, copiii nu rămân toată viața copii. La un moment dat, ei devin,la rândul lor, adulți și, teoretic, ar putea face față nedreptăților vieții. Dar să nu ne imaginăm că există un buton pe care-l apăsam la 18, 25 sau 30 de ani și, dintr-o dată, tânărul adultul poate recunoaște că ce i s-a întâmplat nu a fost ok. Nu, lucrurile sunt mult mai complicate. Mai ales că nu l-a învățat nimeni cum să facă asta.

Ce vreau să spun este că cei mai mulți adulți din zilele noastre au fost pedepsiți într-un fel sau altul atunci când erau copii, la școală sau acasă. Asta i-a învățat că așa e bine. Acesta a fost modelul pe care l-au primit și pe care au învățat să îl urmeze.

Dintr-o dată, au apărut oameni care au început să spună că nu-i așa. Pedeapsa nu e ok. Dintr-o dată, au apărut oameni care au interzis pedeapsa, ba chiar au gândit, la rândul lor, pedepse pentru cei care nu se conformează.

Toate bune și frumoase. Mulți suntem de acord, azi, cu faptul că pedeapsa (sau măcar cea care implică agresiunea fizică) nu-i ok, dar oamenii ăștia (adică noi) așa au fost învățați; așa au învățat la școală. Asa au învățat acasă. Ei nu știu cum să facă altfel și oricât de frumos ar fi să fie așa, nu toți oamenii se pot ajuta singuri pentru a constientiza și a scăpa de tiparele în care au fost crescuți. Dacă ar putea, n-ar mai exista psihologi.

În concluzie, oare cum ar fi /ar fi fost dacă la întrebarea de mai jos ar exista un răspuns?

Dacă nu îl pot pune la colț și nu îl mai pot da afară de la oră, atunci ce pot să-i fac?

E simplu să interzici lucruri. E simplu să stabilești pedepse pentru cei care nu ascultă și e, în fapt, același lucru. Pe bună dreptate, desigur. Agresiunea e o infracțiune. Totuși, deși pare ceva wow să dai o lege care interzice lovirea copiilor, acesta e doar un pas. Mic. Cel mai important și cel mai greu pas este să îi înveți pe oameni cum să respecte legea asta. Cum să facă altfel, dacă așa nu-i bine. Pentru că oamenii nu știu. Pentru că, în mod – poate – surprinzător, chiar și mulți dintre cei care sunt foarte de acord cu asta, n-au idee cum să facă altfel. Da, ei sunt profesorii sau părinții permisivi; ei sunt cei care au rămas blocați la nivelul ” Eu nu voi răni copiii așa cum m-au rănit pe mine părinții/profesorii!”; ei sunt cei care au reușit să stabilească doar cum să nu facă sau cum să nu fie, fără să știe vreun pic cum ar putea să facă altfel, sau să fie altfel și fără să aibă resursele necesare pentru a învața singuri; ei sunt cei care nu fac nimic, nici rău nici bun și, în acest fel, fac la fel de mult rău, doar că altfel.

Revenind la profesori, eu sunt convinsă că, în spatele întrebării de mai sus se află o dorință sincera de a îi afla răspunsul, chiar și când e adresată de cel mai arogant profesor. Pentru că nici el nu știe cum altfel. Pentru că nimeni nu l-a învățat și dacă oamenii, fie ei mici sau mari, ar putea învața totul singuri, n-am mai avea nevoie deloc de profesori. Altfel, chiar și adulții au nevoie să li se predea lucruri. Fermitatea cu blândețe e aproape o artă. N-ai cum s-o înveți dacă nu ai cunoscut-o vreodată, indiferent de cât de convins ești sau nu de valoarea ei.

Așadar, cum ar fi dacă profesorii ar fi instruiți în legătură cu abordarea cu blândețe a situațiilor dificile de la clasă? Cum ar fi dacă părinții ar fi și ei învățați să facă altfel? Oare, atunci când intervine Protecția Copilului în cazul unui părinte agresiv, îl învață pe acesta și cu ce să înlocuiască loviturile? Cum ar fi dacă ar face asta? Ar fi frumos, cred. De fapt, văd că e frumos pentru că am observat că sunt mulți oameni care s-au gândit, în ultimii ani, la educația părinților și a profesorilor. Avem nevoie de mai mulți. 🙂

Sursa foto – Pixabay.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s