Atunci când nu vezi nicio soluție, imaginează-ți că ești o maimuță

În urmă cu mai bine de o săptămână, am aflat o veste care nu mi-a picat bine deloc. Mai rău e că mă și afecta direct și nu cunoșteam nicio soluție. Eram și singură acasă cu copiii și foarte obosită. În seara în care am aflat vestea, n-am închis un ochi până pe la 3 noaptea și în restul orelor ramase până la 7 am tot ațipit și m-am trezit întruna. Am intrat, astfel, într-un fel de cerc vicios. Mă străduim să fiu cât de cât ok ziua și, în momentele libere, încercam să aflu ceva nou. Dat fiind faptul că era necesar să caut informații în limba engleza, am avut senzația că am uitat într-o secundă toată engleza pe care o știu și tot ce citesc pare scris într-o limbă total necunoscută pentru mine. Venea apoi seara și eu iar nu dormeam și ajungeam și mai obosită. Erau momente în care, pur și simplu, îmi venea să mă fac mică și să mă ascund într-un colț și să plâng. Plânsul, cel puțin, cred că mi-ar fi prins bine, dar eram mult prea agitată pentru a putea plânge. Puținele (extra) resurse pe care le mai aveam le consumam pentru a fi ok cu copiii. În rest, mintea mea era în ceață și eram foarte aproape de ceva ce se numește disperare. Îmi făceam rău singură, prin faptul că nu dormeam și nici nu puteam discuta cu nimeni. Adică, erau două persoane cu care aș fi putut discuta, dar niciuna dintre ele nu era disponibilă în acel moment. Soțul meu, omul cu care era musai să vorbesc pentru că problema pe care o aveam îl implica direct, era într-o delegație și era la rândul lui, destul de obosit și stresat în acel moment. Știam că nu era ceva de vorbit la telefon și mai știam și că o discuție cu el, în acel moment, mai rău mi-ar fi făcut. În același timp, auzeam ceasul cum ticăie în mintea mea. Aveam nevoie de o soluție. Urgent.

Aș fi putut ușor să alunec într-o prăpastie periculoasă în zilele acelea. Primul gând a fost că sunt într-o situație fără ieșire. Sunt prinsă într-o cușcă din care nu pot ieși și viitorul poate să fie doar urât. Gândul ăsta mi-a revenit adesea în minte și, dacă m-aș fi lăsat pradă lui, nu știu ce ar fi ieșit. Am reușit să-l dau la o parte din mintea mea, de fiecare dată, și cred că aceasta a fost cea mai mare realizare a mea din acele zile. Asta m-a ajutat să fiu bine cu copiii, să zâmbesc în continuare și să port discuții normale cu oamenii din jurul meu. Totul pentru că de fiecare dată când gândul acesta îmi venea în minte apărea, aproape în același timp cu el, o… maimuță.

Nu, nu e o glumă proastă. De fiecare dată când simțeam că nu mai pot și nu mai e nicio cale de ieșire, îmi aminteam de povestea cu maimuța din cartea Poate ar fi bine să discuți cu cineva, scrisă de Lori Gottlieb. Am citit-o în urmă cu ceva timp și s-ar putea să nu fiu prea exactă în detalii, dar, în carte, maimuța se afla în spatele unor gratii, închisă. Se ținea de ele, trăgea de ele, încercând să iasă și nu reușea pentru că, desigur n-avea cum să le rupă. Îi vedem disperarea, îi simțim neputința, ne identificăm cumva cu ea și nu găsim nicio soluție pentru că, atât timp cât nu avem cheia, nu există nicio soluție. Sau există?

În momentul în care schimbăm puțin perspectiva și încetăm să privim maimuța doar din față, printre gratii, sau doar gratiile, prin ochii ei, constatăm că ea, de fapt, nu se află într-o cușcă. Gratiile sunt doar în fața ei. La stânga ei, la dreapta ei și în spatele ei, nu se află gratii, doar că ea nu își dă seama de asta pentru că nu privește în acele direcții. Disperată, trage în continuare de gratiile din față. Acum, să nu ne imaginăm că în celelalte părți se află jungla, eventual cu platouri pline de banane ( deși ar putea fi). Ideea e că nu vedem ce se află în celelalte părți. Putem vedea că nu sunt gratii, dar teama de necunoscut ne împiedică să explorăm. Avem, deci, nevoie de două lucruri pentru a ieși din presupusa cușcă. Mai întâi să conștientizăm că nu ne aflăm într-o cușcă și avem și alte opțiuni, cel puțin 3 (stânga, dreapta, spate); apoi, să controlăm acea teamă de necunoscut (care, spre exemplu, mă făcea pe mine să simt că orice cuvânt în engleză e într-o altă limbă, total necunoscută), în loc să o lăsăm să ne controleze ea pe noi.

Fotografie de ANUPAM DEKA pe Pexels.com

Mi-am repetat în minte, ca o mantră- Există soluții, doar nu le văd eu acum. Le voi vedea în curânď. N-am reușit să dorm noaptea, dar am reușit să nu cad în disperare.

Apoi s-a întors soțul meu acasă. Desigur, n-am avut loc să ajung la el pentru că mereu, în astfel de situații, câștiga copiii. Am reușit doar să îi transmit, pe scurt, problema și să-l privesc în ochi în tot timpul ăsta. În dimineața zilei de sâmbătă am reușit să vorbesc și cu cea de-a doua persoană. Discuția a fost prea scurtă, desigur, dar mi-a oferit mie – sau maimuței- câteva revelații.

Apoi s-a întâmplat ceva minunat. Soțul meu a ieșit la plimbare cu copiii și eu am luat în mână un pix și-o foaie. Eram în continuare foarte agitată, parțial din cauza lipsei de somn, dar am simțit ușor cum înțeleg din nou engleza și cum tot ce citisem în ultimele zile și nopți capătă un sens. Am început să notez pe o foaie opțiunile pe care reușeam, acum, să le identific în mintea mea. Am început să le explorez și le-am scris sub forma unui tabel cu avantaje și dezavantaje. M-am simțit mai bine, dar eram, în continuare, agitată, pentru că simțeam presiunea timpului iar faptul că era weekend îmi oferea foarte puțină libertate de acțiune. Îmi era greu să încerc să contactez oameni necunoscuți, atât pentru că era sâmbăta, cât și pentru că, deși, lucrurile începeau să se lege, aveam senzația că sunt încă prea obosită și agitată pentru a lua decizii. Am notat pe o foaie și zilele pe care le mai aveam la dispoziție și am ajuns la concluzia că pauza din weekend ar fi numai bună ca să îmi revin și, deși puțin, până la urmă, încă mai era timp pentru a rezolva problema. Situația nu era chiar atât de neagră, deși era, într-adevăr, neplacută. Aveam opțiuni,aveam planuri schițate ( adică aveam și planuri de rezervă), aveam la dispoziție timp să mă odihnesc și, acum, aveam lângă mine și persoana cu care era musai să vorbesc. În a doua parte a zilei am și reușit asta – am reușit să vorbesc pe larg cu soțul meu, având în față toate foile pe care le scrisesem de dimineață. Și a fost bine. În noaptea aceea am dormit. Am dormit și în urmatoarea, iar luni eram pregătită pentru a acționa. Și am făcut-o.

Mă gândesc acum la faptul că citisem despre cartea lui Lori Gotlieb că ar schimba vieți și îmi dau seama, mai mult ca niciodată, că e cu adevărat așa. Povestea cu maimuța m-a impresionat foarte tare, încă din clipa în care am citit-o, dar în zilele astea m-a și ajutat enorm. Mi-am amintit de toate momentele din viața mea în care nu am acționat și m-am resemnat, trăind în frustrare și/sau nesiguranță și durere, convinsă fiind că nu am nicio opțiune. M-am bucurat că imaginea cu maimuța s-a întipărit atât de bine în mintea mea încât să îmi amintească acum că, de fapt, multe bariere ni le punem singuri, fără ca ele să fie reale. Necunoscutul sperie. Prea des alegem ceea ce cunoaștem doar pentru a rămâne în zona de confort. Chiar și când doare. Prea des credem că nu există nicio soluție, doar că mereu există soluții și de fapt, nu suntem noi pregătiți să le vedem și să le explorăm.

Am decis să scriu acest articol pentru că aveam nevoie să-l scriu, dar și pentru că m-am gândit că ar putea fi util și altor oameni; cred că atunci când pare că suntem închiși într-o cușcă, ajută mult să ne gândim la acea maimuță; sau să ne imaginăm că suntem maimuța pentru că, de fapt, ăsta e adevărul. Maimuța suntem noi și tot noi ne putem întoarce cu fața spre necunoscut și putem lăsa gratiile în spatele nostru. Putem explora necunoscutul. Chiar dacă e greu, e mult mai bine decât să rămânem pe loc, convinși fiind că suntem închiși.

Revenind la povestea mea, ea nu s-a terminat cu final fericit, ca prin minune. Am ales o opțiune, merg într-o anumită direcție. Încă e greu. Dar merg. Nu mă opresc și nu las frica să mă controleze. Încă sunt nesigură, dar în acele momente îmi amintesc că am și planuri de rezervă și, din nou, îmi amintesc că mereu există soluții și sunt departe de a fi închisă într-o cușcă. Apoi, poate cel mai important lucru, dorm. 🙂

În ceea ce privește cartea despre care vorbeam, ea prezintă mai multe povești care se desfășoară în cabinetul terapeutului. În cabinetul a doi terapeuți, mai exact, pentru că personajul principal al cărții, terapeut, merge la rândul ei la terapie. Lori Gottlieb este terapeut iar cartea prezintă întâmplări adevărate; prezintă povestea ei, iar întâmplarea cu maimuța este, în primul rând, o lecție pentru ea.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s