În urmă cu ceva timp am descoperit aici o întâmplare deosebită. Era despre un copil și o tiroliană; un copil înconjurat de mulți copii care se dădeau în tiroliană; un copil care nu voia să se dea. Oamenii din jurul lui au început să-l încurajeze; să-i spună să se dea, că e frumos; să-i spună, poate, că n-are motive să-i fie frică; să-l îmboldească să fie curajos. Atunci, mama i-a spus: Ești curajos dacă te dai. Și ești curajos dacă nu te dai.

Cuvintele astea m-au lovit puternic atunci. A fost, parcă, pentru prima dată când am realizat de cât curaj ai nevoie să nu faci ceva. Să spui „Nu”. Dar, desigur, când toți îți spun o altă definiție a curajului, nu te consideri astfel; atunci când nu faci ceva, nu te consideri curajos, ci slab. Curajul e atunci când lupți cu frica ta, dar despre care frică vorbim aici? Frica de a te da în tiroliană sau frică de judecata celorlalți? Încearcă măcar, spun oamenii, dar când spun încearcă, mulți o fac crezând 100% că, dacă încerci, vei reuși, îți va plăcea. Pentru că le place lor. Văd asta mereu, la mine, atunci când îmi îndemn copiii să guste o mâncare nouă și ei nu vor. Le spun să încerce. Doar să încerce. Eu știu că mâncarea aia e bună pentru că-mi place mie. Le spun să încerce și le spun că e în regulă dacă decid că nu le place, dar, de fapt, îi mint. Pentru că, în sinea mea, sunt convinsă că dacă încearcă le va plăcea și vor mânca. E nevoie de un efort uriaș să-mi reglez reacțiile atunci când ei mă ascultă și încearcă și-apoi îmi spun că nu le place. Înghit în sec și le mulțumesc pentru că au încercat, dar înăuntrul meu nu-i înțeleg. Deloc. Nu înțeleg cum e posibil să nu le placă o mâncare atât de bună. Dar ce anume face mâncarea aia bună pentru ei? Faptul că-i bună pentru mine nu o face automat bună și pentru ei.

Uneori curajul înseamnă să urci până la mijlocul muntelui și să te întorci după ce ai realizat că muntele nu-i pentru tine. Uneori curajul înseamnă să descoperi și să accepți că muntele nu-i pentru tine. Uneori curajul înseamnă să faci ceva ce nu le place celor din jurul tău. Sau ceva ce îi rănește. Pentru că viața nu-i doar despre tiroliane și mâncare. Viața e și despre alte ființe.

Exemple ca cel de mai sus, dar fără astfel de cuvinte înțelepte am văzut adesea la locul de joacă. Cele mai frecvente sunt la topogan. Am văzut mulți copii stând în vârful topoganului și neîndrăznind să se dea. Am văzut mulți părinți îmboldind copilul să se dea. Am fost părintele care stătea lângă copil și încerca să-l convingă. Nu l-am forțat și nu l-am certat, dar nici n-am fost vreodată părintele care înțelege. Din punctul meu de vedere, toți copiii iubesc topoganele și nu există niciun motiv real pentru care să le fie frică de ele. Dar, oare, chiar așa să fie? Suntem cu toții diferiți, spune o reclamă. Oare asta nu înseamnă și că nu toți copiii iubesc topoganele? Sau tirolianele?

Când urci scările topoganului o faci pentru că ești curios să vezi ce e în vârf sau, poate, o faci pentru că ești convins că vei putea să-ți și dai drumul pe pantă apoi; sau poate, pur și simplu, habar n-ai cum e sus,dar nu e nicio altă modalitate de a afla. Doar dacă urci afli, dar, când ajungi acolo, poți să constați că e prea sus pentru tine în acel moment, că e prea mult, că nu-ți place, că ți-e prea frică, că nu vrei. Și-apoi auzi oamenii care vorbesc în jurul tău despre curaj. Și ți-e rușine și ți-e și mai frică. Te vor mai iubi dacă nu te dai? Este greșit dacă nu te dai? Ești greșit dacă nu te dai? Ești curajos dacă te dai sau ești curajos dacă nu te dai?

Când urci scările unui topogan și alegi sau nu să te și dai, e despre tine, dar în viața asta mare nu e mereu despre tine. De foarte multe ori e și despre alte ființe. Despre relații care pot sau nu să ți se potrivească. Desigur, una e să urci în vârful topoganului și să alegi să nu te dai și alta e să ajungi în fața altarului și să faci cale întoarsă, singur. Topoganul e o jucărie, ființele nu. Dar, în același timp, dacă nu guști dintr-o relație, cum ai putea să afli dacă îți place sau nu? Și cât de important e să îți placă? Viața nu e doar despre ce ne place, nu? Dar asta înseamnă că e în regulă să rămânem alături de cineva, dacă nu ne dorim? Doar pentru a nu îl răni? Rănindu-ne pe noi înșine în acest proces? Sau, poate, privim lucrurile dintr-o perspectivă greșită și nu e despre a răni?

Într-o zi am citit o carte minunată. Pe măsură ce citeam, eram din ce în ce mai convinsă că va avea un final trist. Era despre un om și un câine. Un om și un câine care nu se potriveau. Cum e posibil? Trebuie să existe o potrivire între un om și un câine? Desigur că trebuie, dacă considerăm și câinii ființe cu propria lor personalitate. Și pe oameni la fel.

În orice caz, în această carte, omul iubea câinele și și-l dorise enorm. Ba chiar avea și experiență pentru că mai avusese un unul la fel. Și câinele-l iubea pe om, dar, cu toate acestea, erau teribil de nefericiți împreună. Se bucurau unul de iubirea celuilalt, da, dar cam atât și asta nu era suficient. În rest, erau amândoi nefericiți. E aproape un clișeu, dar, uneori, să iubești înseamnă să renunți. La un moment dat, am început să bănuiesc cum se va termina cartea, dar tot eram convinsă că va fi trist. Am fost uimită când, citind, n-am simțit niciun gust amar, ci eliberare și bucurie. Omul a renunțat la câine. I-a fost greu, da. A fost trist, da, dar bucuria de a îi fi oferit o casă potrivită pentru el a fost mai mare, iar faptul de a fi făcut ceea ce simțea și era drept, chiar dacă dureros, a adus mai multă eliberare decât durere. Iar aceasta fost una dintre cele mai frumoase povești despre iubire.

Uneori, să iubești înseamnă să ai curajul să renunți. Uneori, să fii curajos înseamnă să îți recunoști limitele și să le accepți. Uneori, să fii curajos înseamnă să te vezi, să te accepți și să te iubești pe tine așa cum ești. Deloc perfect, deloc potrivit pentru toți și toate.

De fapt, curajul s-ar putea să fie despre alegeri. Despre alegeri conștiente și asumate. Uneori ești curajos când recunoști că ai greșit, dar cel mai adesea ești curajos atunci când conștientizezi că e un act de curaj ceea ce faci. Tindem să credem că-i un act de curaj să facem lucruri periculoase sau lucruri care ne sperie, indiferent că sunt sau nu periculoase. Cu adevărat curajos e să facem ceea ce simțim și sa ne asumăm asta, iar atunci când suntem copii avem nevoie de părinți care sa ne ofere exemplul corect și care să ne îndrume în a fi noi înșine și a ne accepta. Atunci când topoganele și tirolianelele vor trece pe locul doi și atunci când cel mai important va fi să ascultăm ceea ce simțim înăuntrul nostru, s-ar putea să dăm și o altă definiție durerii și s-ar putea să înțelegem că iubirea și curajul înseamnă, uneori, să ai puterea să renunți, iar asta nu te va face nefericit și nici nu-i va răni iremediabil pe ceilalți.

Pentru toate există un moment potrivit și niciodată nu e prea târziu.