Despre greul copilului aflat lângă un copil bolnav

Tudor (6 ani și 11 luni) tușește. Acest articol nu e despre tusea lui, dar este necesar să vorbesc puțin și despre asta, pentru a avea sens ceea ce voi spune mai jos.

Așadar, băiețelul tușește de aproximativ o lună și jumătate. Are perioade mai liniștite și perioade în care simți că se dezlănțuie un adevărat uragan. În ultimele două săptămâni a fost crunt și cel mai rău e seara, înainte de somn, când citim și până adoarme. Te doare să-l privești. Înțeleg că pe el nu-l doare, dar, cumva, ca simplu observator, te doare să-l vezi chinuindu-se în felul ăsta. Se zdruncină cu tot trupul lui mic, se chinuiește să vorbească, în timp ce orice propoziție îi e întreruptă de un acces de tuse; se chinuiește să tacă. Alte probleme n-are, dar, desigur, uneori, e destul de irascibil și pe bună dreptate. Cred că orice om care a tușit tare, măcar o dată în viața lui, înțelege cât de neplăcut poate fi să tușești zilnic.

Așa cum spuneam, articolul nu e despre tusea lui Tudor, ci, mai degrabă, despre efectele pe care tusea lui Tudor le produce asupra noastră. Toți suntem mai irascibili sau mai triști și nimănui nu-i place să-l audă. Cititul, atât de drag nouă, a devenit chinuitor în multe momente pentru că, adesea, nu-mi aud vocea de tusea lui. Totuși, nimeni n-a zis nimic, nici măcar nu cred c-am luat în calcul să gândim ceva despre cât de tare ne deranjează. Totul până când, în astea două săptămâni, Maria (4 ani și 11 luni) a început să spună – Nu înțeleg povestea! Nu aud ce citești! Aproape am ignorat-o, deși am citit încă o dată ceea ce citisem deja. Apoi, tot Maria a spus – Nu pot dormi! Tușește prea tare și ma deranjează. Nu pot dormi! Ei bine, atunci i-am vorbit despre Tudor. I-am spus că nu e ca și cum Tudor ar vrea să tușească; i-am spus că Tudor nu vrea să tușească și este foarte supărător pentru el faptul că tușește; i-am mai spus că sigur o să reușească să adoarmă și că pe Tudor nu-l ajută cu nimic să i se spună astfel de lucruri, din contră. Treaba asta era parțial adevărată pentru că, dacă în timpul unui episod de tuse se mai și agită băiețelul, tusea se intensifică. Apoi, Maria chiar adoarme, înaintea lui, în ciuda tusei.

La auzul vorbelor mele, fetița mică a spus calm, privindu-mă în ochi „Știu.” și-apoi nu a mai spus nimic și s-a pus la somn. Tristă. În momentul ăla, ceva s-a mișcat în mine. Prima dată n-am înțeles ce, dar am reflectat și-am înțeles apoi. Am realizat că doar ce îi dădusem fetiței mele o lecție foarte proastă. Una pe care, de-a lungul timpului, m-am străduit să o și să mi-o predau în sens invers, profund revoltată pentru că oamenii nu înțeleg. Doar că, de data asta, eu eram cea care nu înțelesese.

În perioada în care soțul meu a fost grav bolnav, m-am simțit, cumva, anulată, ca și cum nu mai existam. Totul – dar totul – era despre el și despre boala lui. Eu nu mai contam. Nu mai aveam dorințe, nevoi, bucurii sau tristeți ale mele. Nevoile, dorințele sau emoțiile lui erau mereu pe primul loc și acaparau totul. Pentru mine nu mai era loc. De asemenea, era exclus să mă plâng de ceva. Cum să mă plâng eu?! Eu, care eram sănătoasă, nu aveam dreptul să mă plâng, ci doar datoria de a îl înțelege pe el, chiar și atunci când comportamentul lui era de-a dreptul răutăcios. El era bolnav, se simțea rău, era normal să fie trist și irascibil. Eu nu eram bolnavă. Nu aveam acest drept.

Desigur că toate aceste gânduri nu sunt corecte, dar nu era doar faptul că aș fi simțit eu astfel. Gândurile astea erau alimentate din plin de oamenii din jurul meu, începând cu personalul medical și terminând cu oamenii apropiați, dar și cu necunoscuții. De fapt, dacă mă gândesc bine, încă mai sunt oameni care, chiar și în prezent, când soțul meu e bine – fără ca asta să însemne că e vindecat – tot îmi vorbesc despre cât de important e să am grijă de el, uitând că în această ecuație mai exist și eu. Totuși, în vremea când era grav bolnav, lucrurile astea erau duse la extrem. Toate conversațiile îl aveau ca subiect principal pe el. Cel mult eram întrebată ce face copilul, sau mi se arunca un „ce faci?” mai mult retoric.

Asta, desigur, nu înseamnă că nu am avut alături oameni care ne-au ajutat enorm și cărora le voi fi veșnic recunoscătoare. Sunt câteva momente care mi-au rămas adânc întipărite în minte și în suflet și care au contat enorm. Totuși, ideea principală rămânea cea de mai sus. Eu trebuia să am grijă de el, fără ca cineva să aibă grijă de mine, fără ca măcar eu să mai apuc să am grijă de mine. Și nu-mi era ușor deloc. Tudor avea 9 luni atunci când soțul meu a primit diagnosticul crunt. Încă era alăptat și încă nu dormea noaptea. Încă îmi amintesc cum alergam la diferiți doctori sau la Fundeni, între mesele copilului, dar și cum, în perioada aia, am învățat, mai bine ca niciodată, să-mi înghit lacrimile și să pozez în femeia puternică. Faptul că nu dormeam suficient, că aveam un copil mic care avea nevoie de mine, dar și multe alte aspecte pe care nu le enumăr acum, nu contau. Astăzi pot spune clar că nici n-ar trebui să conteze. Particularitățile de viață ale unei persoane sunt destul de puțin importante în acest context. Indiferent de cât de multe alte probleme sau greutăți au sau n-au, aparținătorii au dreptul să existe în continuare, au dreptul să sufere și în general, au dreptul să simtă. Da, ei nu sunt bolnavi, dar asta nu-i face mai puțin importanți sau mai puțin suferinzi. Nu e o întrecere aici. Aparținătorii suferă și ei și au nevoie de înțelegere și de sprijin. Mai ales, au nevoie să li se permită să se plângă sau să se simtă deranjați de orice ar face bolnavul.

Am realizat că fetița mea mică, pe lângă faptul că e foarte empatică, e și foarte înțeleaptă. Ea nu-mi spusese nimic despre Tudor și nu-l atacase pe el în vreun fel. Ea îmi vorbise despre ea, despre ce simțea ea. În loc să o ascult, eu am început să vorbesc despre Tudor. Despre cât de greu îi e lui, despre cum nici el nu își dorește să tușească și tot așa. Dar ea nu-l acuzase de nimic pe el. Ea doar încercase să-mi vorbească mie despre cât de greu îi e ei, fără ca asta să însemne că nu era conștientă de suferința fratelui ei. Știa, după cum chiar ea spusese. Știa, iar durerea lui n-ar fi trebuit să o anuleze pe a ei. Și da, avea și ea durerea ei. Deși eu nu am conștientizat, adevărul e că în perioadele de crize puternice de tuse, totul e despre Tudor. Toată lumea încearcă să-l ajute, toată lumea îi oferă tot felul de lucruri. Apoi, chiar dacă n-ar fi așa, nu e că și cum ai putea să faci mare lucru pe lângă el. Nu-l poți exclude, desigur, dar nici plăcut nu e să n-ai parte de niciun moment de liniște. Cumva, Maria m-a ajutat să conștientizez faptul că tusea lui Tudor chiar e de-a dreptul deranjantă. Pentru noi, toți cei din jurul lui, nu doar pentru el. Da, și pe mine mă deranjează teribil să-l aud cum tușește și nu, faptul de a spune asta nu mă transformă într-o mamă rea sau ceva asemănător, ci doar scoate în evidență faptul că sunt om. Îmi pare rău de băiețel, mă doare sufletul pentru el, îl înțeleg și îl compătimesc. Îl iubesc și îi voi fi alături mereu, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă prefac că-mi place să-l aud tușind sau că tusea lui nu e deranjantă. În același timp, e normal ca și pe Maria să o deranjeze. Pe lângă multe alte lucruri, da, fetița chiar nu înțelegea povestea și da, într-adevăr, de adormit tot adormea, dar mult mai greu. Pentru că nu-i deloc ușor să adormi într-un astfel de zgomot. Prin urmare, reacția corectă în acel moment ar fi fost să o ascult pe Maria, să-i validez sentimentele, să-i arăt că o înțeleg și, mai ales, să nu-i vorbesc despre Tudor. Pentru că nu era despre Tudor în acel moment. Era despre ea. E în regulă și e chiar necesar să fie și despre ea, indiferent de cât de bine sau rău se simte fratele ei. La fel și invers, la fel și în oricare altă situație.

Am înțeles și mai bine situația atunci când am făcut un scurt exercițiu de imaginație și-am încercat să mă gândesc la cum ar fi fost dacă în locul lui Tudor ar fi fost un necunoscut. Cum ar fi fost dacă nu tusea copilului meu l-ar fi deranjat pe celalalt copil al meu? Cum ar fi fost dacă tusea unui necunoscut l-ar fi deranjat pe copilul meu și nu l-ar fi lăsat să doarmă sau să-și asculte povestea de seara? Ei bine, cu siguranță ar fi fost diferit și eu aș fi arătat mai multă înțelegere față de emoțiile Mariei, încă de la început.

Concluzia mea e că nu-i putem învața pe copii să fie toleranți cerându-le să ignore sau să nege ceea ce simt. Faptul de a îi fi alături la greu unei persoane dragi nu ar trebui să presupună ignorarea a ceea ce simțim. „Da, mă deranjează tusea lui Tudor, dar aleg să rămân alături de el pentru că îl iubesc.” e mult mai sănătos decât „Nu mă deranjează tusea lui Tudor” care, de fapt, e o minciună. E mult mai sănătos pentru ambele persoane, adică și pentru cel bolnav și pentru cel care stă lângă el. În același timp „Sunt tristă atunci când Tudor se poartă urât cu mine. Înțeleg că e bolnav acum, îi e greu și asta îl face să fie mai nervos, dar tot nu-mi place cum se poartă.” e mai sănătos decât ” E bolnav, deci e normal/are dreptul să fie nervos„. Pentru că faptul de a putea înțelege un anumit comportament nu presupune că trebuie și să-l toleram fără să zicem nici pâs.

Treaba asta se aplică și la adulți, desigur. Așa cum spuneam, oamenii care le sunt alături bolnavilor au dreptul să simtă, să se plângă și să existe dincolo de relația cu bolnavul și îi mulțumesc fetiței mele pentru că mi-a amintit acest lucru atât de important. Datorită ei vă pot spune azi ca, în situația în care este nevoie să îngrijiți un bolnav, fie el copil sau adult, să nu uitați de voi. Nu îngropați ceea ce simțiți și încercați să găsiți măcar o persoană cu care să vorbiți deschis și care să înțeleagă. Dacă acest lucru nu e posibil – din păcate, prea des, se întâmplă și astfel – scrieți! Scrisul e terapeutic și vă poate ajuta mult.

Nu în ultimul rând, în cazul în care aveți doi sau mai mulți copii și unul e bolnav, nu uitați de ceilalți. Nu confundați gelozia cu singurătatea. Da, copilul bolnav va avea mai mare sau mai urgentă nevoie de voi, dar asta nu anulează sentimentele celui care nu e bolnav și care, poate, se simte singur, speriat sau deranjat de manifestările bolnavului, confruntându-se astfel și cu emoții contradictorii – iubire față de frate/soră dar și frică sau furie – care pot fi copleșitoare pentru un suflet mic. Vorbiți cu el, deschis și pe înțelesul lui, oricând prindeți un moment liber. Asta îl va ajuta și pe el și pe voi.

Sursa foto – arhivă personală (Muzeul Satului, sept 2021)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s