„Mami, nu vreau să mori!”

Cuvintele astea din titlu mă sfâșie pe dinăuntru. De fiecare dată, după ce le aud, adun bucățele din mine, le lipesc iar și iar, respir adânc, încerc să îmi păstrez calmul și să nu sperii copilul. Reușesc. Dar e greu.

Nu știu dacă asta li se întâmplă tuturor mamelor sau tuturor părinților. Nu știu dacă toți simt durerea asta crunta la auzul acestor vorbe sau, poate, unii simt doar un ușor disconfort. Știu totuși că discuția despre moarte e grea. Și mai știu și că nu poate fi evitată sau, mă rog, poate fi ignorată, dar asta nu ajută pe nimeni pe termen lung. Altfel, mai devreme sau mai târziu, în viața fiecărui părinte vine acel moment în care copilul vrea să afle despre moarte. Dacă ne dorim un copil și un viitor adult echilibrat, vom răspunde întrebărilor lui. Dacă știm cum.

Eu nu m-am pregătit pentru prima discuție. M-a luat prin surprindere. Apoi, am crezut că-s pregătită pentru a doua, dar am contatat că m-am înșelat. Fiecare copil e unic și la fel sunt și discuțiile cu copiii.

Când Tudor a adus vorba despre moarte m-am blocat doar preț de o secundă. Băiețelul are o gândire logică foarte bună și de foarte mic a fost interesat de corpul omenesc. Cred că știe și înțelege mai multe decât mine pentru că atunci când a învățat să citească s-a apucat să recitescă acele cărți pe care le citisem împreună o singură dată și din care eu reținusem doar o parte. Desigur, discuția despre moarte a fost înainte să știe să citească, dar, chiar și așa, a fost mai degrabă o discuție despre cât de uimitoare e viața. A înțeles bine de tot ciclul vieții, în general. A observat că, în fiecare toamnă, natură pare să moară și, totuși primăvara totul renaște. În discuțiile noastre din serile întunecate a înțeles cumva că moartea nu e un sfârșit și că, până la urmă, nimic nu e un sfârșit. Totuși, mi-a spus că îi frică de moarte și a spus asta ca și cum mă ruga să fac frică aia să dispară. Pentru că, până la urmă, moartea înseamnă despărțirea de cei dragi. I-am vorbit despre cum cel mai important e sufletul și cea mai importantă e iubirea din sufletul nostru. Mai ales, i-am vorbit despre cum iubirea asta nu poate să dispară. Înțelegea, făcându-mi misiunea mai ușoară, dar frică tot îi era. De unde exact mi-o fi venit inspirația în acel moment, nu știu, dar i-am spus că e normal să-i fie frică și-apoi l-am întrebat dacă își mai amintește ceva din vremea în care era în burtica mea. Mi-a spus, cu uimire, că nu. Apoi l-am întrebat dacă el crede că avea vreo idee despre cum e viața din exterior atunci când era în burtică. A spus că nu crede pentru că n-ar fi avut cum. I-am spus atunci că primul lucru pe care îl fac bebelușii atunci când ies din burtica mamei e să plângă foarte tare. Plâng pentru că sunt speriați. Îi sperie necunoscutul și lumea mare în care doar ce au aterizat. Se liniștesc la pieptul mamei, atunci când îi aud bătăile inimii pentru că le recunosc și ele reprezintă acel ceva familiar într-o lume complet nouă pe care, apoi, bebelușul începe să o exploreze. Nu fără frică și nu fără neplăceri, dar și cu mult bine. I-am spus băiețelului că, da, atunci când era în burtică nu știa ce va urma, la fel cum nici acum nu știe ce va urma după viața asta. Nici eu nu știu, dar cu siguranță va fi ceva uimitor care se va întâmpla la momentul potrivit. Și e în regulă să-i fie teamă, dar să nu lase această teamă să-l copleșească pentru că încă mai avem multe minunății de descoperit în viața asta pe care o trăim acum. Băiețelul a fost mulțumit cu această explicație, iar eu m-am simțit super deșteaptă atunci când, la începutul acestui an, am citit în Harry Potter și Piatra Filosofală citatul de mai jos. Voi reveni la Harry Potter cu o altă ocazie. Probabil cei mai mulți dintre noi am auzit de el și am văzut și măcar un film. Cărțile, însă, sunt mult mai minunate decât filmul.

Nu m-am simțit la fel de deșteaptă și în discuțiile cu Maria. Deși aveam pulsul crescut și cu Tudor și deși nu era deloc un subiect preferat, discuțiile cu Maria au fost mult mai dureroase. Nu am ajuns la nivelul acela de profunzime sau de filosofie ca în cazul lui Tudor. Nu știu dacă asta a contribuit, știu doar că acest fapt vine din ceva normal – Maria e al doilea copil și oricât de mult timp i-am oferi celui de-al doilea copil, niciodată nu-i vom putea oferi la fel de mult ca primului. Pentru că primul a avut-o pe mama doar pentru el în timp ce al doilea s-a născut împărțind-o. În orice caz, Maria n-a avut nici timpul nici dorința de a purta discuții filosofice despre moarte.

Cu toate acestea, fetița mică a înțeles chiar mai repede cam cum stau lucrurile, doar că a reacționat diferit. Adică, înțelege ea că frunzele apar din nou primăvara, dar tot e tristă destul de tare atunci când cad. Și înțelege și că moartea e ceva natural, normal. Dar nu vrea să crească și nu vrea să îmbătrânească sau să îmbătrânim și, mai ales, nu vrea să mor eu. Când mi-a spus prima dată „Mami, nu vreau să mori!” durerea aproape că mi-a tăiat răsuflarea. Am înțeles că am nevoie să mă înțeleg mai bine eu pe mine pentru că nu puteam duce o discuție cu ea în felul acesta. Am înțeles că aceste cuvinte mă dureau în mod special pentru că, cumva, atunci când le auzeam, redeveneam și eu copil. Când eram foarte mică am crezut că mama mea a murit. Ea n-a murit, dar imaginea trupului ei întins pe cimentul rece e încă vie în mintea mea chiar dacă au trecut ani buni de atunci. Imaginea cu mama întinsă pe jos, fără să vorbească, fără să privească, fără să miște, fără să răspundă este, cred, copleșitoare pentru un copil de 4 ani. Chiar dacă mama își revine și durerea se oprește, asta nu poate schimba trecutul; nu poate schimba clipele ce au părut infinite și în care copilul a crezut că mama a murit. Sunt conștientă de asta, sunt conștientă de durerea mea, dar tot nu știam cum pot face în așa fel încât să nu o mai simt atunci când Maria îmi repeta că nu vrea să mor. Ce stiam e că în niciun caz nu era ok să-i spun că nu voi muri pentru că asta ar fi fost o minciună. Așa că am citit, am cerut sfaturi și-apoi am făcut singurul lucru care mi-a venit în minte și care a derivat, în primul rând, din faptul că doream să se oprească. Îmi venea sa strig la ea și să-i spun să tacă, dar m-am oprit. Am respirat adânc, am luat-o în brațe și i-am spus – Sunt aici, acum. În acest moment sunt vie, aici, cu tine și te țin în brate și te iubesc și ăsta e cel mai important lucru. Ca printr-o minune, treaba asta a funcționat. Pentru amândouă. Cuvintele astea au avut puterea de a mă smulge pe mine dintr-un trecut dureros și au avut puterea de a o smulge pe ea dintr-un viitor care o înfricoșa. Cuvintele astea ne-au adus pe amândouă în prezent iar eu îmi dau seama, acum, când scriu, că, de fiecare dată când trecutul ne copleșește sau viitorul ne înspăimântă, ajută mult să ne ancorăm bine în prezent. Să privim cu atenție la tot ceea ce ne înconjoară aici și acum.

Ce vreau să punctez e că mereu există soluții și că niciodată o soluție nu e universal valabilă. Atunci când vine vorba despre copii, e bine să ne urmăm, în primul rând, instinctul, iar atunci când vine vorba despre discuții complicate, fie că sunt despre moarte, sau alte subiecte dificile, e bine să le purtăm. Întrebările, frica sau furia nu dispar din mintea și sufletul copilului dacă le ignorăm noi. Din contră, ele devin mai chinuitoare. Ca repere, eu încerc să mă ghidez după următoarele, fără ca asta să însemne că fac totul bine sau că ceea ce spun aici e universal valabil:

Ascult copilul cu atenție în așa fel încât să mă asigur că răspund exact nevoilor lui. Un răspuns prea complicat sau superficial nu va ajuta. Cel mai simplu pentru a face asta e să punem întrebări sau să repetam ceea ce a spus copilul, eventual cu alte cuvinte.

– Dacă discuția mă doare sau îmi provoacă orice fel de disconfort, sap în mine pentru a înțelege de unde vine durerea. Asta nu o va face să dispară, dar, întotdeauna, faptul de a ne înțelege și accepta emoțiile ajută la o mai bună manageriere a lor. În plus, asta ne ajută și să nu reacționăm cu furie.

– Dacă nu știu ce să răspund, îi spun asta copilului și-i mai spun că mă voi informa. Apoi caut, citesc și, când sunt pregătită, încep eu discuția.

– Înțeleg că nu pot schimba oameni și lucruri și accept emoțiile copilului. Spre exemplu, dacă lui Tudor i-a fost suficient genul de discuție pe care am avut-o și el a acceptat într-un mod, cumva, natural, cursul vieții, fără să dramatizeze, în vreun fel, Maria revine periodic aici. De multe ori mă roagă să nu mor și tot de atâtea ori eu o aduc și mă aduc în prezent și îi spun că sunt lângă ea. Nu e ușor, dar e și e bine.

Nu promit lucruri care nu depind de mine. Nu promit că nu voi muri mâine sau peste zece ani, nu promit că nu mă voi sau nu ne vom imbolnavi, la fel cum nu promit că mâine va fi soare sau ploaie sau că se va sfârși pandemia peste o săptămână. Cred – chiar dacă nu accept – că viața e cu bune și cu rele și cel mai important e cum reacționam în fața întâmplărilor urâte. Cred că pentru un copil și un viitor adult e mult mai important să știe că are un părinte în care poate avea încredere și, de asemenea, un aliat și un sprijin în orice situație, decât să aibă parte de o perioadă trecătoare de confort emoțional la capătul căreia e posibil să fie extrem de dezamăgit.

Acestea fiind scrise, vă las cu un material cu și despre un om pe care îl apreciez mult. Nu am citit – încă – cartea despre care se vorbește în el, dar am cumpărat-o și o să îi vină rândul și la citit în viitorul apropiat.

Sursa foto – arhivă personală

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s