Adulții nu sunt atotputernici

Am scris, în articolul de ieri, despre câteva cărți foarte bune. Am mai scris că ar mai fi de lucru la capitolul soluții. M-am gândit, azi, să explic ce am vrut să spun.

Atunci când le-am citit prima dată, n-am putut spune în cuvinte ce anume mă deranja, dar, clar, mi-au provocat o stare de disconfort destul de puternică. Treaba asta m-a intrigat. După cum spuneam și ieri, sunt cărți bune, cu un mesaj prețios și nici nu cred că mai sunt altele la fel în limba română. Deci, ce anume mă deranja pe mine? Ce era în neregulă? Le-am citit cu mai multă atenție pentru că am considerat că e important să-mi dau seama care e problema. Le-am citit și am aflat.

La capitolul soluții, unul dintre cele mai importante mesaje e acela în care copiii sunt îndemnați să ceară ajutorul unui adult. Pentru că adultul POATE să îi ajute, pentru că adultul ȘTIE, pentru că adultul va opri agresiunea. De fapt, în toate cele patru cărți avem de a face cu un happy end în care adulții chiar reactionează, ascultă, ajută, opresc, pot.

Desigur, e foarte important acest mesaj. E important să îi încurajăm pe copii să vorbească cu un adult. Totuși, finalul fericit din aceste cărți , deși necesar, este, de multe ori, departe de realitate. Din punctul meu de vedere. Pentru că nu, ADULTUL NU POATE MEREU, ADULTUL NU ȘTIE MEREU SI ADULTUL NU E ATOTPUTERNIC. De fapt, și mai trist e faptul că, uneori, adultul nici măcar nu e dispus să ajute.

Și totuși… ar putea să fie atât de simplu.

Nu știu dacă în țara din care vin aceste cărți lucrurile chiar stau așa de bine și frumos și când spun bine și frumos, nu mă refer la faptul că acolo nu ar exista bullying, ci la faptul că, acolo, adulții chiar ar putea să fie, cu adevărat, pregătiți să gestioneze astfel de situații. Știu că mi-a plăcut în mod deosebit cum directoarea uneia din școlile din carte a spus – „școala noastră are zero toleranță față de bullying.” Mă tot gândesc la asta de ceva timp. Cât de mult ar conta dacă școlile ar avea zero toleranță față de bullying; cât de mult ar conta dacă școlile s-ar implica, cu adevărat!

Nu pot uita acele afișe care circulau, într-un timp, pe Facebook, și în care se spunea că profesorul îl învață pe copil matematica, scrisul, cititul, etc, în timp ce părintele ar trebui să îl învețe toate celelalte, începând cu felul în care să se poarte. Mi se pare dureros cum unii profesori se reduc, ei înșiși, la atât de puțin și cum atât de mulți oameni nu înțeleg că educarea unui copil e o muncă de echipă. Profesorul și părintele au nevoie să lucreze împreună, pe toate planurile. Mai mult, profesorul ar trebui să fie un aliat al copilului și școala ar trebui să fie o instituție în care copilul să se simtă în siguranță și în care să gasească sprijin atunci când se confruntă cu o situație dificilă. Nu ai nevoie de o facultate de psihologie ca să îți pese. Toate școlile ar trebui să aibă toleranță zero față de bullying, dar pentru asta toți profesorii ar trebui să se considere mai mult decât niște robotei care îi învață pe copii, mecanic, scrisul și cititul. Școala nu se reduce la doar la asta; școala ar trebui să îi fie alături copilului și atunci când părintele nu e acolo.

Desigur, nu e suficient să îți pese. Da, cadrele didactice ar trebui să primească sprijin pe această temă și ar trebui să se facă, periodic, campanii despre asta. În școală mea ideala, ar exista reguli care le-ar fi prezentate elevilor la fiecare început de semestru și care le-ar fi reamintite periodic. La fiecare început de semestru școlile ar anunța că au o toleranță zero față de bullying și le-ar spune copiilor spre cine să meargă, în caz că au nevoie de ajutor. Apoi, profesorii, ar încerca să se apropie de elevi și să le câștige încrederea. Asta nu înseamnă că trebuie să fie perfecți. Înseamnă doar să nu mai închidă ochii. Asta nu înseamnă că trebuie să fie supereroi și să rezolve toate problemele. Înseamnă doar că e extrem de important să arate că sunt acolo și că le pasă.

Pentru că da, nici în această situație ideală, adultul nu poate orice. Adevărul e că, uneori, adultul nu poate opri suferința, oricât de multă bunăvoință ar avea. Durerea face parte din viață. Totuși, n-ar trebui să fie soră cu singurătatea. Nu intensitatea durerii face diferența, ci sprijinul pe care un copil l-a primit. Nu oprirea durerii face diferența, ci faptul de a fi avut alături pe cineva, în durerea ta. Și da, părinții ar trebui să fie primii care le sunt alături copiilor. Dar atunci când aceștia nu o fac, noi, ceilalți, nu ar trebui să închidem ochii.

Altfel, adulții sunt departe de a fi atotputernici. Am multe exemple. Două mari, din viața mea. Primul e de când eram eu copil și un adult de lângă mine a fost total neputincios în fața durerii mele și nu m-a sprijinit. Treaba asta a durut dublu pentru că, până atunci, credeam tare că adulții pot orice. M-a durut durerea mea și m-a durut prăbușirea adultului de pe piedestalul pe care singur se urcase, încurajându-mă să cred în propria-i măreție. M-a durut singurătatea.

Apoi, adult fiind, m-am confuntat cu propria-mi neputință. Încă foarte tânără, cu zero experiență sau pregatire pe tema asta, am fost martora unui bullying sever. Și n-am făcut nimic. Sau n-am putut face nimic cu resursele pe care le aveam atunci. După o vreme am reușit să dorm noaptea, dar de uitat nu am uitat. Nici acum nu știu ce-aș putea face concret dacă aș trece din nou prin asta. Singurul lucru care îmi vine în minte e faptul că aș face cazul public. Altfel, deși vocea mea e mai puternică acum, iar eu știu mult mai multe, tind să cred că tot n-ar fi suficient pentru a se schimba lucrurile. În cazul despre care vorbesc, erau mulți adulți, mai puternici decât mine, care alegeau să nu facă nimic. Am încercat, timid, e drept, să atrag atenția, să spun. Acolo unde nu am fost ignorată, s-a ridicat din umeri și s-a spus că asta e. Situația se cunoaște, dar nu se poate face nimic. Tind să cred că era aproape adevărat. Probabil că și cu mobilizarea tuturor adulților, situația nu s-ar fi schimbat în profunzime. Dar cât de important ar fi fost pentru acei copii să știe că nu sunt singuri? Foarte important, cred eu. Îmi pare rău că nu am știut asta atunci.

Ce am scris până acum mă duce cu gândul la faptul că, poate, chiar asta e problema. Mulți nu ne implicăm mai mult fix pentru că ne e extrem de greu să ducem durerea și neputința, să acceptăm că nu mereu putem schimba lucrurile și că nu mereu putem opri suferința unui copil. Treaba asta cu adultul care poate orice generează dezamăgire copilului, dar pune și o presiune uriașă pe adulți. Dacă ne-am implica mai mult, am constata că nu, chiar nu putem schimba lume, și, față în față cu propria neputință, am fi copleșiți. Dar, doar pentru o clipă, cred eu; o clipă foarte intensă, desigur. Apoi, poate, am înțelege că cel mai important nu e să schimbăm lumea, ci doar să fim prezenți.

Revenind la cărți, ele sunt, așa cum spuneam, minunate, dar eu am simțit nevoia, atunci când le-am citit, să adaug că nu toți adulții știu și pot să ajute în astfel de situații și că nu mereu putem opri astfel de comportamente. Totuși, nu ar trebui să ne oprim din a încerca și din a vorbi despre asta pentru că exprimarea a ceea ce trăim și simțim este cea mai importantă. Apoi, desigur, i-am încurajat pe copii să vină și cu propriile lor soluții. A fost tare interesant. 🙂

Sursa foto – arhiva personală

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s