În timp ce dormim…

Mă trezesc în fiecare dimineață la ora 5. Îmi place liniștea de la ora aceea și am observat că mintea mea functionează mai eficient dimineața, prin comparație cu noaptea. Prin urmare, de cele mai multe ori, aleg să adorm devreme și să mă trezesc devreme.

De obicei, în acele ore în care copiii și soțul meu dorm, nu îmi petrec timpul pe internet. Totuși, uneori, mai verific diverse titluri, informații, mesaje. Ieri m-a lovit. Prima știre citită a fost despre Ucraina. Am stat în semiîntuneric și sm citit. Singura. În timp ce copiii mei dormeau.

N-am mai deschis o carte de istorie de mult timp, dar am studiat în profunzime razboaiele. Cândva, într-un trecut ce pare prea îndepărtat, dar care, totuși, pare că ne ajunge din urmă. Chiar dacă azi e diferit.

N-am suportat niciodată politica și-am fost, în general, omul care știa mai multe despre trecut decât despre prezent. Nu citeam știrile decât forțată de împrejurări. Desigur, cu cât am devenit mai mult om mare, cu atât am început să-mi schimb obiceiurile, dar nu pentru că mi-a plăcut. Cred că e formă de responsabilitate faptul de a nu ignora ce se întâmplă în exteriorul bulei tale. Totuși, m-am bucurat mereu de privilegiul de-a reveni în bulă, de fiecare dată când realitatea era prea cruntă.

Am văzut ieri fotografiile cu familii și, în special, copii din Ucraina. M-am pus în locul acelor părinți. Apoi mi i-am imaginat și pe copiii mei care mă întreabă, cu inocența caracteristică vârstei – De ce? De ce oamenii își fac rău unii altora? Nu am un răspuns. Ma doboară doar gândul la asta.

Copiii mei știu ce-i acela un război, dar, de fiecare dată când a venit vorba despre asta, i-am asigurat că pe continentul nostru nu e război. Mă doare faptul că nu le mai pot spune asta. Mă doare faptul că vom avea acea discuție. Nu știu cum să le vorbesc fără să le frâng sufletul. Nu știu ce să le spun bun.

Nu sunt optimistă deloc în legatură cu acest conflict. Nu am nimic bun de spus despre viitor, nici în ceea ce privește Ucraina și Rusia, nici în ceea ce privește România. Nu, nu e vorba despre lipsă de speranță. Dacă e ceva ce am învățat bine din toată istoria pe care am studiat-o, acel ceva e faptul că totul are un sfârșit. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu, acest conflict se va termina și el. Mai devreme sau mai târziu, toți actorii principali din aceste zile nu vor mai fi. Deci nu, nu e vorba despre lipsa de speranța. Știu că orice rău are un sfarsit știu că după rău vine si bine. Doar că speranța n-are nimic de-a face cu războiul. La finalul unui război, unii sărbătoresc victoria și cei mai mulți sărbătoresc simplul fapt că s-a terminat. Dar asta nu șterge nici măcar un pic mizeria rămasă în urma conflictului. Nu, nu e nimic bun într-un război. Absolut nimic.

Din nefericire, atunci când am învățat despre războaie, am ales să studiez în profunzime impactul pe care l-au avut asupra oamenilor simpli. Din nefericire, nu mai poți uita poveștile astea după ce le-ai aflat. Poți uita data exactă la care un stat a atacat alt stat și o mulțime de alte detalii, dar nu poți uita durerea oamenilor. Am avut coșmaruri ( da, coșmaruri adevărate) mult timp după ce am făcut o lucrare despre Hiroshima și Nagasaki. Am fost întotdeauna destul de conștiincioasă și responsabilă și, atunci când m-am apucat să lucrez la această temă, m-am documentat serios. Am citit mărturii, am privit fotografii și scurte materiale video. Am plâns și-am vrut să renunț, dar n-am avut curaj să-i spun profesorului. Apoi m-am gândit și că oamenii aceia au trăit cu adevărat acea durere. Pot și eu ca măcar să vorbesc despre asta. Ca să înțelegem și să nu se mai întâmple astfel de lucruri.

Ce e cel mai impresionant în toate aceste povești e că timpul continuă. Timpul nu se oprește pentru că unii sau alții au aruncat o bombă. Nu, timpul curge, și-atunci când bomba ajunge la tine, te surprinde într-un moment de normalitate. Uneori, atunci când dormi. Te trezești în sunetele exploziilor. Sau nu te mai trezești. Eu m-am trezit cu un articol în care aflăm că e, oficial, război. Oamenii din Ucraina s-au trezit în sunetul războiului. Războiul a început în timp ce dormeau.

Scriind și gândindu-mă în timp ce scriu, îmi dau seama că diferența cea mai mare între trecut și prezent e legată de felul în care informația se transmite. Trăim în epoca în care putem vedea live cum un oraș este distrus. Cum vieți sunt distruse. Altfel, oamenii sunt, în esență, la fel. Un om – un singur om – aflat la conducerea unei țări decide soarta celorlalți oameni. Nimic nu s-a schimbat. Conflictele sunt între lideri,dar sunt puse în practică de ceilalți oameni. Conducătorul nu are nicio putere fără cei pe care-i conduce.

Dincolo de toată oroarea, am citit atât de multe mesaje frumoase ieri, încât nu-mi venea să cred. De fiecare dată când intram pe rețelele sociale, aflam despre oameni care își oferă sprijinul într-o formă sau alta. M-am simțit neputincioasă aproape toată ziua ca, de altfel, mulți dintre noi, dar, cumva, mi se pare că, mai mult ca niciodată, puterea de a face ceva e în mâna oamenilor. A oamenilor simpli, în numele cărora sau pentru care se dau lupte. A oamenilor simpli, în numele cărora se aplică sau nu sancțiuni. Pentru că liderii nu sunt nimic fără supușii lor. Poate că oamenii ar trebui să nu se mai comporte ca niște supuși.

Altfel, răul a fost deja făcut. Dacă se oprește acum războiul și răsuflăm ușurați, e doar o altă modalitate prin care ne mințim noi pe noi și unii pe alții. Au murit oameni, iar viața celor care trăiesc nu va mai fi nicicând la fel. Trauma e acolo. Războiul nu se termină atunci când ultimul foc de armă a fost tras și steagul păcii a fost arborat. Nu suntem într-un film. Timpul continuă să curgă. Nici în basme nu se termină totul atunci când auzim că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Nu e nimic bun în război.

Aveam nevoie să public acest articol. În cazul în care ați ajuns până aici cu cititul, îmi pare rău pentru tristețea din el. Dar cum altfel am putea să simțim când atât de aproape de noi se întâmplă asta? Când totul se petrece în cealaltă parte a lumii, mai putem găsi scuze, dar acum nu. Între timp, indiferent de ce simțim, timpul continuă să curgă. E important, cred eu, să fim atenți la copii și la cum ii afectează pe ei ce se întâmplă. Cum spunea prietena mea, „copiii ar trebui să își trăiască liniștiți viața frumoasă”. Dacă putem să îi protejăm de astfel de știri, ar fi bine. Dacă nu, eu cred că e tare important să vorbim cu ei, să le explicăm pe înțelesul lor ce se întâmplă. Dacă nu știm cum, să încercăm să aflăm. Editura Cartemma, una dintre editurile noastre preferate, are multe cărți despre subiecte sensibile. Una dintre aceste cărți e despre Conflicte Globale, alta despre Refugiați și Emigranți… Le găsiți aici. Eu le consider utile și destul de blande. Finalul e optimist chiar dacă găsim multă tristețe înăuntru.

Atât pentru azi.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s