Să învațăm de la supraviețuitori

În zilele acestea m-am blocat. Nu total, timpul continuă să curgă, dupa cum bine stim, dar, pe anumite planuri, m-am blocat. N-am mai putut citi de una singură. Nici măcar una dintre cărțile care stăteau la rând, pe biroul meu, nu m-a atras. Nici măcar nu le-am deschis. A fost de ajuns să le văd titlul și-am spus că nu, nu pot citi.

Îmi amintesc cum am trăit ceva asemănător la începutul pandemiei. Atunci deschideam cărți, încercam să citesc, dar mintea îmi zbura aiurea. Și mă gândeam că oamenii aceia habar nu au despre ce vorbesc. Cărțile lor erau de dinainte de a începe oroarea. Sfaturile lor păreau lipsite de sens sau imposibil de pus în practică. Îmi venea să strig la ei și să le spun că ei nu știu nimic și vorbesc prostii.

Acum nu mai simt furia asta nedreaptă față de autori, dar, așa cum spuneam, nici titlurile nu le pot duce la capăt, iar asta e tragic.

Tragic e ce se întâmplă în Ucraina, nu faptul că nu pot eu citi, ați putea spune și nu v-ați înșela. În același timp, în tragicul meu există, de asemenea, mult adevăr. Mintea noastră e cel mai prețios lucru pe care-l avem.

M-am ferit și de articolele care ofereau sfaturi psihologice. Le-am citit pe diagonală pe cele care vorbeau despre copii, dar nu m-au atins. Ca și cum aș fi fost închisă într-un fel de carapace prin care nimic nu poate trece. Doar războiul. Da, m-am ferit de toate până când, pe Facebook, mi-a apărut un material video. Și-atunci când am văzut numele din dreptul lui, am simțit că respir din nou. Ca și cum, până acum, m-aș fi sufocat încet, dar sigur. Materialul despre care vorbesc conținea un mesaj pentru ucraineni. Un mesaj de la dr.Edith Eger. Pentru cei care nu știu, dr.Edith Eger este o supraviețuitoare. A fost în iad și-acum e printre noi. A fost la Auschwitz și încă trăiește. E psiholog și a scris cărți despre asta și despre cum a supraviețuit. Pentru mine, mesajul ei are sens. Pentru mine, ea poate, cu adevărat, înțelege. Ea și cei care, la fel ca ea, au trăit neputința până în cel mai adânc colțișor al trupului lor. Ei înțeleg și știu despre ce vorbesc. De la ei avem atât de multe de învățat.

Am citit cartea ei, Alegerea, anul trecut. E una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit. Probabil, am nevoie să o recitesc. Faptul că mi-am amintit acum de ea se simte ca și cum un balsam a atins o rană dureroasă. O recomand din toată inima. Toți cei care nu privim cu relaxare sau indiferență ce se întâmplă în Ucraina, am putea fi ajutați de acest om care și-a pus sufletul în paginile unei cărți.

Treaba asta ar putea suna ca o exagerare, dar e departe de a fi. Razboaiele nu s-au purtat niciodată doar cu armele alea care distrug trupuri. Razboaiele s-au purtat și încă se poartă și în și cu mintea oamenilor. E suficient să ne gândim la propagandă si totul capată sens, fără ca lucrurile să se oprească aici. Supraviețuitorii celor mai crunte orori – supraviețuitorii lagărelor și ai torturii – au reușit să supraviețuiască tocmai pentru că mintea lor nu a fost învinsă. Asupra trupului nu mai aveau control și multă vreme n-au avut. Dar n-au lăsat invadatorii să-i învingă și pe acest ultim și cel mai important front. Vă și îmi recomand și cărțile lui Viktor Frankl. De citit sau de recitit. Pentru că orice carte își schimbă sensul în funcție de cel care o citește. Noi, cei de azi, nu mai suntem aceiași care eram înainte de 24 februarie. Și vom continua să ne tot schimbăm.

Cred că, în pozitia în care suntem acum, ca oameni vecini cu o țară aflată în război, sunt câteva lucruri importante pe care le putem face pentru a ne fi bine. Pentru a ne fi nouă bine (unde binele e relativ și unde învățăm să ne apreciem propria valoare și putere; oamenii care știu regula din avion pentru mame înțeleg despre ce vorbesc):

Să învațăm de la supraviețuitori – adică să citim sau să vedem documentare cu oameni care au supraviețuit războaielor – pentru că asta ne va aduce speranța atât de necesară. Așa cum spune Edith Eger în materialul pentru ucraineni, totul e temporar. Nimic nu tine la infinit și întotdeauna există speranță.

Să ajutam – chiar și cele mai mici donații sau cel mai mic gest de sprijinire a celor care suferă pot îndulci neputința pe care o simțim toți. Oricât de puțin am avea, să ne amintim că totul contează. Chiar și un banal pahar cu apă sau un zâmbet. Aproape întotdeauna, oamenii aflați în suferință au găsit resursele pentru a îi ajuta pe alții. Poate pentru că gestul de a ajuta face parte din tot acest proces de supraviețuire.

Să evadăm din această realitate cu ajutorul minții noastre, să citim cărți sau să vedem filme care nu au legătură cu războiul, să organizăm mici escapade care să ne dea o pauză, dacă e posibil. Cantitatea uriașă de informatie disponibilă este bună. E bine să fim informați, dar nu putem supraviețui la infinit în starea de tensiune. Avem nevoie și de pauze în care să ne reîncărcăm bateriile. Nu vorbesc aici despre ignoranță. Eu, spre exemplu, nu mă voi opri din a citi știrile despre Ucraina, oricât de tare m-ar răni. Nu pot să aleg să nu văd, nu pot închide ochii. Dar chiar și oamenii care luptă mai fac câte o glumă și, de asemenea, îmi amintesc cum supraviețuitorii lagărelor vorbeau despre cât de importante erau visele în care erau purtați într-o lume ce nu semăna deloc cu realitatea lor.

Gasiti aici materialul cu Edith Eger. Are 94 de ani și e impresionant cum poate formula un discurs în care spune fix esențialul. Îmi dau seama, încă o dată, cât de mult m-a ajutat cartea ei. De când a început povestea asta, îmi raspună în minte melodia de mai jos. Știu, nu e un cantec despre razboi, dar are cel putin două versuri care sunt, cumva, universal valabile. În orice situație. Mă gândesc, astfel, că deși numele lui Edith Eger nu mi-a venit instant în minte atunci când a început nebunia asta, cartea ei a lucrat suficient de mult în mine, astfel încât mintea mea să repete neîncetat că nimic nu durează pentru totdeauna.

La final, vă și îmi doresc să avem grijă de mintea noastră. E cea mai importantă și puternică armă pe care o avem, fie că ne aflăm fix în centrul iadului sau doar îl observăm de la distanță.

Sursa foto – arhivă personală

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s