Să nu uităm…

Un om pe care îl apreciez mult și care mi-a fost profesor a scris ceva tare interesant pe 24 februarie. A scris despre cum evenimentele acestea mari (pandemie, război) ne fac să uităm, din nou și din nou, de grijile și catastrofele care ne înconjoară zi de zi și, în același timp, ne fac să amânăm micile bucurii. Desigur, a mai spus și că e normal să ne preocupe ce se întâmplă, dar eu am rămas la prima parte pentru că a fost scrisă într-un mod care m-a atins fără să mă înfurie. Mi se pare atât de mult adevăr în aceste cuvinte.

Am făcut niște comparații în mintea mea. Exagerate, ați putea spune, doar că nu sunt. Nici măcar un om de pe pământ nu se naște mare. Toți am fost în burta unei mame și din ea ne-am născut. Toți am fost, la un moment dat, bebeluși dependenți de alții. Da, chiar și președintele Rusiei. El a fost cândva un bebeluș total dependent de adulții din jurul lui, iar acum e un om mare, un adult. Un om ca mine și ca voi, cu două picioare, două mâini, doi ochi, o inimă care-l ține în viață. Sunt multe lucruri pe care fiecare om de pe planetă le are cu în comun cu acest om. Iar unii au și mai multe în comun.

Oamenii au fost întotdeauna mai puternici atunci când au fost mai mulți. Țipătul unui grup de oameni se aude mai tare decât țipătul unui singur om. Vocile ucrainenilor se aud în toată lumea acum. Durerea lor se vede în toată lumea acum. Și lumea plânge. Dar lumea și ignoră.

Care e diferența dintre președintele Rusiei și un criminal de rând? Sunt mai multe, aș spune, dar diferența cea mai mare e că primul are ceva ce se numește putere într-o cantitate uriașă, iar asta e, cu siguranță, cel mai important lucru. Totuși, zic să nu ne oprim aici și să mergem mai departe. Una dintre îngrijorările mari din zilele astea e legată de bombă atomică. Treaba asta stârnește, probabil, frică în toate colțurile lumii. Toți cei care au cât de cât idee despre ce înseamnă o bombă atomică, vor simți măcar o frică ușoară. Pentru că de bombă atomică nu prea ai cum să te ascunzi. Oriunde ai locui. Analiști din toate colturile lumii îl studiază pe Putin și încearcă să pătrundă în mintea lui, într-o încercare de a se și de a ne calma. E o treabă dificilă pentru că omul nu e foarte previzibil și, mai nou (sau mai vechi, dar nici nu contează prea tare) e suspectat de faptul că nu ar mai gândi rațional sau, mai pe românește, că e nebun. Nebun sau nu, puterea e la el acum, dar, pe lângă ea, mai e ceva. Inteligența. Nu cred că există om rațional care să conteste faptul că Putin e un om inteligent. Avem, deci, un om inteligent și puternic. Dar dacă-i luam inteligența și puterea, ce rămâne în urmă? Sau invers? Dacă dăm puterea asta unui criminal de rând? Ar apăsa el butonul? De fapt, de ce să nu mergem și mai departe? Eu nu cred că întrebarea zilei e legată de acest președinte. Nu, întrebarea zilei e mult mai profundă de atât. Câți oameni din lumea asta, puși în locul lui, pe scaunul lui (sau pe scaunul oricărui lider care are puterea de a apăsa butonul de distrugere a lumii) ar lua decizia de a arunca o bombă atomică? Nu, nu știu răspunsul, dar mi-e teamă că mulți. Prea mulți. De ce? Poate, din ignoranță, poate din cauza lipsei de educatie emoțională sau de orice fel? Noroc că nu sunt ei acolo, acum, nu?

Observăm acum un conflict la scară mare. Rușii atacă și ucrainenii se apără. Am scris rușii și nu Rusia. Pentru că nu președintele Putin e în avioanele care aruncă bombe și nici președintele Zelinsky nu e în blocurile care se prăbușesc; nu sunt ei doi luptându-se într-un ring – fără a minimaliza faptul că unul e în siguranță, într-un birou confortabil, în timp ce altul e într-un oraș asediat. Totuși, nu se luptă ei, sunt ceilalți oameni. De fapt, nu. Nici așa nu-i corect și vă spun imediat de ce. Circula zilele astea poza unei fetițe. Blondă cu o șuviță roz. În știre se spunea că ea și părinții ei au fost uciși de ruși, dar mie știrea asta nu mi se pare corectă. Chiar deloc. Nu rușii au ucis-o pe fetiță. Nici Putin. Nici măcar un rus. A fost un om. Un bărbat. Indiferent de cât de mulți au participat la atac și indiferent de cine a dat ordinul, unul singur a dat lovitura decisivă. Un bărbat a ucis un copil. Pentru fiecare crimă există un criminal și nu vorbesc aici de cel care dă ordinul (fără ca asta să însemne că minimalizez responsabilitatea lui), ci de cel care acționează. Pentru fiecare om ucis există un criminal, iar treaba asta se știe bine și se știe de mult timp. În țările în care se practică condamnarea la moarte, treaba asta se face întotdeauna în grup pentru a se reduce din încărcătura uriașă pe care ar simți-o cel care omoară dacă ar fi singur. Când un om este condamnat la moarte prin împușcare, întotdeauna sunt mai mulți cei care trag. Ca să se mintă singuri. Pentru că altfel, cel care a dat lovitura decisivă e doar unul. Pentru fiecare om ucis există un criminal. Un om. Unul singur e cel care dă lovitura fatală. Dacă facem puțină liniște și deschidem ochii, vedem copila blondă față în față cu criminalul ei. Dacă facem puțină liniște și deschidem ochii și urechile, s-ar putea să auzim plânsetele multor alți copii. S-ar putea să rămânem uimiți de faptul că ele se aud și aici, aproape, lângă noi. Fără legătură cu bombardamentele și casele în flăcări.

E impresionant felul în care planeta s-a unit pentru a îi susține pe acești oameni. E impresionant și frumos. Războiul scoate ce-i mai rău din noi. Dar și ce-i mai bun. Totuși, în același timp, e trist. Inimaginabil de trist e faptul că reacționăm doar pentru că strigatul lor e mai puternic. E normal să fie. Atât de mulți noameni suferă acum dintr-o cauză comună. Ei urlă în aceleași timp. Mass media preia urletul lor și îl face să se audă în toate colțurile lumii. E aproape imposibil să nu îi auzim. Dar dacă izolam aceste țipete și le luăm puterea pe care le-o dă faptul că sunt mai multe, în același timp, o să constatăm că numărul lor e mult mai mare și că unii sunt atât de aproape de noi. Un copil e violat cu bestialitate. Acum. Un altul e răpit și o strigă pe mama. Acum. Altul e lovit fără milă. Acum. Un copil e ucis. Acum. Altul e torturat. Acum. Ei nu sunt în țările aflate în război. Ei sunt în lumea liberă, de partea cealaltă a liniei. Ei sunt acolo unde nu curg bombe din cer. Ei sunt cei pe care nu-i aude nimeni. Pe care nu i-a auzit nimeni. Ei sunt aici. Printre noi.

Acuzăm UE și NATO de lipsă de acțiune, dar, oare, nu facem toți asta, în fiecare zi? Le spunem că au închis ochii și au lăsat Rusia să devină puternică, dar, oare, câți dintre noi avem ochii deschiși în viața noastră de zi cu zi? Câți dintre noi acționăm?

Le cerem rușilor să iasă în stradă și să-l oprească pe Putin, dar câți dintre noi am ieși dacă am fi în locul lor? Nu, de fapt, întrebarea e alta pentru că problema e alta. Le cerem rușilor să nu închidă ochii și îi bombardam cu imaginile ororii pe Google Maps. Nu înțelegem de ce nu reacționează. De ce nu fac ceva. Dar cum reacționăm noi? Când vedem o știre urâtă derulăm mai departe, când vedem un om căzut pe stradă, mergem mai departe, când auzim un copil cum urlă, ne punem căștile în urechi, când vedem cum o femeie e lovită, închidem ochii. Nu e în puterea noastră, ne spunem ca să găsim o scuză pentru indiferență sau ca să ne ascundem frica. Fiecare lucru care nu e în puterea noastră ajunge în puterea altuia. Cu fiecare neputință a noastră, el devine mai puternic. Ne revoltam că liderii nu fac ceea ce dorim, dar nu înțelegem că noi i-am pus acolo inclusiv prin faptul că nu am mers la vot. Le-am dat putere prin tăcere.

Care e diferența dintre Putin și un răufăcător obișnuit? Primul are puterea de a ordona uciderea a mai mulți oameni în același timp. Atât. După ce a dat ordinul, fiecare victimă rămâne față în față cu agresorul ei. E un singur criminal pentru fiecare victimă. Unul singur dă lovitura decisivă, iar lumea e plină de astfel de oameni care dau acea ultimă lovitură. Omul, singur, el alege. Nu, Putin nu are un buton. Fiecare dintre noi avem un buton și în fiecare clipă avem puterea de a îl apăsa sau nu.

Ne concentrăm pe acest conflict și pe bună dreptate. E o criză umanitară, sunt mulți oameni care au nevoie de ajutor acum. Nu putem închide ochii sau nu e normal să închidem ochii. E ok sa fim afectați, să suferim, să ne implicăm sau să ne blocăm. Orice am simți, e ok și normal. Dar să nu folosim aceast război ca scuză pentru a nu vedea mizeria care-i aproape de noi. Era un vorbă care spunea cum că vezi gunoiul din ochiul altuia, dar nu vezi bârna din ochiul tău. Acum, nu știu care-i relavanța comparației dintre bârnă și gunoi, nici nu cred neapărat că se aplică aici. Cred, însă, că nu-i corect față de oamenii care mor și suferă, să alegem să nu-i vedem și să închidem ochii. Indiferent că sunt în Ucraina sau în casa de peste stradă. Să nu folosim acest război că scuză pentru a uita din nou, pentru a amâna din nou. Să privim și aproape de noi pentru că altfel, în timp ce noi privim, pe ecranul unui telefon, exploziile din altă parte, tragedii se întâmplă aici și, din pacate strigatul celor aflati în suferință e si mai slab acum. Dopohoma înseamnă ajutor în ucraineană. Dar la fiecare pas se aude un strigăt de ajutor. Nu e nevoie să învățăm limbi străine ca să auzim strigatele de ajutor. E nevoie doar să ne desfundăm urechile.

Pentru că răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic spune Bertrand Russel. Răul nu s-a născut în Rusia și nici nu-și are casa doar acolo. E peste tot. La fel și indiferența. M-am trezit aseară bucurându-mă de faptul că nu știu care om de afaceri a pus un preț pe capul lui Putin – nu luati de bună informația, nu am verificat dacă e adevarată. Am conștientizat că îmi doresc moartea unui om și m-am întrebat ce spune asta despre mine. Am descoperit că nu sunt singura care gândește astfel. Mulți oameni își doresc același lucru și îndrăznesc să spună asta cu voce tare tocmai pentru că știu că nu sunt singuri. Ne dorim moartea unui om, dar uităm, în acest proces, că el e fix doar un om. Răul nu va dispărea când dispare Putin, iar faptul că Putin chiar va muri e o certitudine. Că va fi mâine sau peste 40 de ani e o altă poveste. Știm, totuși, că moartea nu ocolește pe nimeni. Și mai știm și că un om e doar un om, iar moartea unui om nu rezolvă nimic. Sunt sigură că, în timpul celui de-al doilea război mondial, mulți oameni și-au dorit să moară Hitler. La fel ca mulți dintre noi, adormeau seara dorindu-și să se trezească într-o lume fără el. Într-o zi, asta s-a întâmplat. Hitler a murit și, pentru o clipă, lumea a părut mai bună. Dar cât de mult mai bună? Cum am evoluat? Eu văd că, spre deosebire de anul 1945, în zilele noastre, mult mai multe țări au arme de distrugere în masă. Cu ce ne face asta mai buni? Cu ce ne-am schimbat pentru că a murit un om rău? Cum am evoluat? O bombă atomică transformă omul într-o umbră sau nici măcar atât. O bombă atomică face oamenii să se evapore. În camerele de gazare rămâneau trupuri fără viață. Da – ce să zic? – e, într-adevăr, o evoluție – iar asta e o ironie tristă. Cum ar putea oamenii să evolueze când construiesc arme care pot distruge toată planeta? Mai degrabă, cred că ne mințim pe noi. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi și fiecare om face propriile alegeri. Da, președintele Rusiei va muri la un moment sau altul. Asta e sigur. Dar moartea lui nu va face lumea mai bună. Și asta e la fel de sigur. E nevoie de mult mai mult decât de atât pentru ca lumea să devină mai bună. E nevoie ca fiecare dintre noi să renunțe la indiferență și e nevoie să nu ne folosim de suferința altor oameni pentru a „uita” de propriul gunoi ascuns sub preș și, mai rău, pentru a face grămada să crească. Da, ce se petrece acum în Ucraina are amploare mai mare. Va trece, la fel cum toate trec, și când se va stinge și ne vom uita în sfârșit, la noi – cei care vom mai fi, desigur – s-ar putea să descoperim că nu, nu ne e deloc bine și nici măcar nu înțelegem de ce. Mulți dintre noi îi văd pe Putin și pe Zelinsky că pe două simboluri- răul și binele. Presupun că e în regulă să gândim și așa. Avem nevoie și de simboluri. Totuși dacă tot ducem lucrurile în această direcție, să nu uităm că e câte un Zelinsky și câte un Putin în fiecare dintre noi și, în fiecare clipă, fiecare dintre noi are puterea de a alege să acționeze ca unul sau ca altul.

Sursa foto – arhivă personală

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s