Ce și cum le spunem copiilor mici despre război – partea 1

Am văzut că apar din ce în ce mai multe astfel de articole. În general, e vorba despre partea psihologică – cea mai importantă- și, în general, ni se spune cum să abordăm problema, dar nimeni nu mentionează exact ce ar trebui să spunem. Pe bună dreptate. Pentru că fiecare om e diferit, fiecare copil e diferit și nu au toți aceleași întrebări sau preocupări. Prin urmare, am nevoie să îmi scriu propriul meu articol.

În general, cam toți oamenii sunt de acord cu faptul că cei mai mici ar trebui protejați. Nu ar trebui să ajungă la ei toate ororile pe care le citim sau le auzim noi. Totuși, cum putem face asta? Eu, spre exemplu, nu am televiziune prin cablu, nu pornesc știrile nici la radio, copiii nu au acces la telefoane fără supraveghere si, atunci când li se permite accesul, conținutul e potrivit vârstei lor. Totuși, ei știu de războiul din Ucraina, lucru care mă face să cred că, până la urmă, nu prea avem cum să îi protejăm cu adevărat. Nu atunci când conflictul e atât de aproape. Apoi, chiar și când vorbim despre copii foarte mici care, cu adevărat nu pot înțelege în vreun fel, cred că războiul tot găsește o cale de a ajunge la ei. Un exemplu e acela în care îl băgăm noi în casă și chiar în patul lor, atunci când citim știrile de pe telefon în timp ce, cu cealaltă mână, mângâiem copilul adormit. Chiar și bebelușii – sau mai ales ei – simt agitația și fricile mamei și ale celorlalți adulți din jurul lor. Prin urmare, nu prea îi putem proteja cu adevărat. Putem să alegem să nu-i lăsăm să vadă sau să audă știri nepotrivite vârstei, dar nu-i putem proteja cu adevărat; nu-i putem închide în acel glob de sticlă pe care chiar și cei care se declarau împotriva lui și-ar dori să îl aibă acum. Din moment ce n-avem cum face asta, e important să ne concentrăm pe ce putem face pentru că ei să fie cât mai puțin afectați de ceea ce se întâmplă.

Fotografie de Anna Shvets pe Pexels.com

În această serie de articole imi propun să abordez în profunzime acest subiect; să scriu și despre ce am putea să le spunem copiilor despre război și nu doar despre cum să le spunem – deși, la început, voi scrie și despre asta. De asemenea, menționez că articolele sunt scrise din perspectiva mea care nu e bună sau rea. Fiecare poate lua de aici ceea ce i se potrivește, dacă i se potrivește ceva. Copiii mei au 5, respectiv 7 ani, eu sunt absolventă a Facultății de Psihologie și, de asemenea, sunt si fostă profesoară de istorie, dar, așa cum spuneam, asta nu înseamnă că ceea ce scriu aici se va potrivi tuturor. Eu am vorbit deja cu copiii mei, de câteva ori, dar acest articol îl scriu, în primul rând pentru mine; pentru a reuși să înțeleg dacă am omis ceva sau e ceva ce aș putea face mai bine, dar și pentru că am nevoie să fac ceva care ar putea fi util. Nu în ultimul rând, precizez că, dacă ar fi fost posibil, aș fi scutit-o pe fetița de 5 ani de o parte din informații. Din păcate, nu am avut cum să discut cu fiecare dintre ei separat și nici nu încurajez să ne ascundem unul de altul. Treaba asta vine cu avantaje și dezavantaje în orice situație în care vorbim despre frați de vârste apropiate.

Revenind la subiect, sunt, din punctul meu de vedere, câteva lucruri la care e bine să fim atenți atunci când vorbim cu copiii despre război sau despre oricare alt subiect neplăcut:

Să îi asigurăm că sunt în siguranță, dar nu recitând propoziții învățate pe dinafară. Pentru a reuși să le transmitem copiilor că sunt în siguranță este nevoie ca, în primul rând, să ne simțim noi în siguranță. Limbajul non-verbal e cel mai important în interacțiunea cu copiii. Copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât ne simt mai bine. Dacă gura noastră transmite ceva și trupul transmite altceva, cei mici vor fi confuzi, nu vor înțelege ce se întâmplă și vor fi mult mai tare afectați. În concluzie, e extrem de important să fim autentici. Totuși, asta nu înseamnă că e in regulă să le spunem că sunt în pericol. Prin urmare, dacă nu ne simțim în siguranță, ar fi bine să lucrăm puțin cu noi. Idealul e să apelăm la psihoterapie. În cazul în care nu se poate, e bine să încercăm, chiar și singuri, să ne răspundem la câteva întrebări mai profunde – De ce nu ne simțim în siguranță? Care e cel mai mare rău care ni se poate întâmpla? Suntem, cu adevărat în pericol? Putem face ceva să ne protejăm? Dacă răspunsurile astea nu ne conduc nicăieri, tot nu e un capăt de lume. Spre exemplu, săptămâna trecută, anxietatea mea a fost la un nivel maxim. Îmi era frică și nu mă simțeam în siguranță deloc. Era clar că nu aveam cum să le transmit o stare ok copiilor mei și nici nu am încercat să o fac pe acest plan. Am făcut altceva. Ceva ce m-a ajutat în repetate rânduri, în trecut. M-am ancorat și i-am ancorat în prezent. Am repetat de zeci de ori – uneori doar pentru mine – că suntem bine acum și împreună și că România nu e în război, iar asta a contat enorm. De asemenea, am plecat într-o vacanță care mă ajută să mă eliberez puțin de această anxietate. Faptul că vacanța a venit fix acum e o coincidență fericită. Cert e că functionează. Așadar, în cazul în care anxitatea vă copleșește, dacă e posibil să mergeți, chiar și pentru scurt timp, într-un loc în care să vă simțiți puțin mai în siguranță, ajută mult. Dacă nu, ancorarea în prezent face minuni și pentru copii și pentru noi. Voi reveni la acest subiect, pentru moment mă opresc aici.

Să le dăm lor controlul lăsându-i să decidă când să vorbim despre acest subiect. Nu sunt adepta lui dacă; cred că, în cazul în care copilul a fost expus la informații despre razboi, discuția trebuie să aibă loc. Dar putem lăsa copilul să aleagă când va fi această discuție oferindu-i, de exemplu, două sau mai multe opțiuni. În cazul nostru, discuția a fost înainte ca ei să afle din alte surse. Știam sigur când și cum vor afla și am preferat să le ofer eu primele informații. Consider că am procedat bine. Discuția a fost interactivă iar ei au ales când și cât să vorbim.

– Să nu le predăm o lecție, ci să începem prin a pune întrebări. Indiferent de cât de mult sau puțin credem noi că au aflat, e bine să începem prin a face o evaluare a situației. Mulți copii nu cunosc/ înțeleg concepte pe care noi le luăm de bune. Să-i întrebam pe ei ce cred că este acela un război sau ce au aflat despre conflictul actual. În cazul în care sunt foarte mici sau, din orice motiv, întrebările directe nu funcționează, putem apela la jocurile de rol. Putem, spre exemplu, să ne jucăm de-a războiul, lăsând copilul să conducă jocul; putem să-l ghidăm din umbră și să îi transmitem mesaje de bine tot prin intermediul jocului. În orice caz, niciodată nu ar trebui să începem prin a îi prezenta ceea ce credem noi că ar trebui să știe. E necesar să aflăm ce știe deja și, pornind de la asta, să îi oferim ce are nevoie să știe.

Să înțelegem că un copil nu e un adult în miniatură. Fricile copilului s-ar putea să ne surprindă. Război sau nu, cea mai mare teamă a copilul e aceea că ar putea pierde adulții pe care îi iubește. Apoi, ei s-ar putea să-și facă griji pentru jucăriile lor sau pentru multe alte lucruri – banale pentru noi – care le ocupă timpul în viața de zi cu zi. Grijile noastre pot să nu aibă sens pentru ei, dar grijile lor ar trebui să aibă sens pentru noi. Să le ascultăm și să le acordăm importanța cuvenită chiar dacă par mici prin comparație cu ceea ce vedem la știri.

Să ne arătăm disponibilitatea de a discuta de fiecare dată când copiii au nevoie. În prima noastră discuție, acesta a fost unul dintre aspectele pe care am insistat cel mai tare. Le-am spus copiilor că mă pot întreba oricând, orice iar eu le voi răspunde. În cazul în care nu știu răspunsul, voi face tot ce pot să îl aflu. Desigur, partea proastă e că cei mici pun întrebări grele. Inocența lor îți sfâșie sufletul. Totuși, comunicarea asta e extrem de importantă. În același timp, e în regulă să nu le putem răspunde mereu; e în regulă ca, dacă întrebarea doare prea tare, să le spunem că avem nevoie de o pauză, cu condiția să revenim noi asupra subiectului; să ne luăm un răgaz, să încercăm să ne adunăm și apoi să redeschidem noi discuția; în niciun caz să nu sperăm că va uita copilul. De asemenea, e ok și să răspundem cu nu știu, atunci când nu știm, dar, în acest caz, e important să scoatem în evidență și lucrurile pe care le știm. Exemplu: Întrebare – Va intra România în război? Răspuns – Nu știu dacă România va intra în război. Știu că, în acest moment, România nu e în război și mai știu că foarte multe state s-au aliat și fac tot posibilul ca nici România și nici alte țări să nu intre în război.

Să le explicăm diferența dintre știrile false și știrile care oferă informații reale. Acesta a fost, de asemenea, unul din subiectele abordate de mine în prima discuție. Copiii aveau deja câteva informații despre asta; știau că nu tot ce aud sau vad e real, dar le-am reamintit și le-am spus că, mai ales în ceea ce privește acest subiect, e posibil să audă multe lucruri care nu sunt adevărate. I-am încurajat din nou ca, întotdeauna, să vină să vorbească cu mine sau cu tatăl lor. Observ că a funcționat. Până acum au venit deja de câteva ori și mi-au povestit ce au auzit, am dezbătut împreună și i-am ajutat să înțeleagă și să se liniștească. De asemenea, de-a lungul timpului, le-am vorbit și despre cât de mult contează modul în care prezentăm o informație. Putem face asta simplu, prin jocuri cu plușuri sau păpuși: ne alegem o știre – una specifică vârstei copilului, care să aibă sens pentru el – și ne folosim de jucării pentru a prezenta aceeași informație în moduri diferite; rugăm și copilul să facă acest exercițiu, dacă dorește. În felul ăsta s-ar putea să învețe să controleze mai bine ceea ce simte dacă, din din orice motiv, ajunge să audă informații generatoare de panică.

Să nu îi mințim. Pentru mine e foarte important să nu îi mint pe copii, dar recunosc, în ultimul timp e destul de greu să respect treaba asta. Încă reușesc. M-a ajutat faptul că ei n-au avut niciodată acces la conținuturi pentru adulți. Au înțeles că, spre exemplu, există filme pentru oameni mari care nu sunt ok pentru copii. N-au cerut niciodată să vadă. Acum, cu războiul, au dorit să vadă ceva, au dorit să înțeleagă și prin imagini cum e. Băiețelul a dorit și cuvinte scrise, a cerut să îicumpăr un ziar. Le-am spus că nu îi pot lăsa să exploreze treaba asta pentru că eu nu cred că le-ar face bine, am închis telefonul dacă m-au surprins când citeam știrile. Totuși, pentru că am simțit că nu e chiar ok să le interzic orice acces la informație, am selectat pentru ei știri pe care am considerat că le pot duce. Nu le-am prezentat imagini de pe câmpul de luptă. Nu știu dacă o voi face, știu doar că nu vreau să fie nevoie. Pentru că acestea încă mă dor pe mine prea tare. Le-am arătat fotografii cu refugiați care au primit ajutor și le-am arătat poza cu bebelușa nascută în stația de metrou, le voi citi ce a spus premierul Norvegiei… Per total, am încercat să prezint partea pozitivă, atât cât e posibil într-o astfel de situație. De asemenea, m-am axat și pe partea teoretică, le-am explicat pe hartă cam cum stau lucrurile. Am vrut, în principiu, să le ofer informații care nu dor prea tare.

Să-i încurajăm să ajute și să nu ne supărăm dacă nu doresc să o facă. Copiii mici sunt egocentrici iar ăsta nu e un lucru rău. Ei sunt în centrul lumii lor și e în regulă să fie astfel. Cel mai probabil, toți vor fi dornici să ajute dacă asta nu implică renunțarea la ceva de-al lor. În același timp, unii vor dori fix să renunțe la ceva ce le aparține, tocmai pentru a simți, cu adevărat, că au contribuit la a îi ajuta pe alții. Oricare dintre variante e ok. Important e ca noi să le oferim oportunitatea de a ajuta fără a judeca felul în care aleg ei să o facă, dacă aleg asta; îi putem îndruma cu blândețe, dar nu ar trebui să îi presăm. E dreptul lor să ajute, dar nu e responsabilitatea lor să o facă. Au dreptul să fie copii și atât.

Să le acceptăm emoțiile și să nu credem că dacă-s mici nu înțeleg, nu-i afectează și nu au nevoie de explicații. Adevărul e că lucrurile astea generează traume și e foarte important să nu le ignorăm. Da, cei mici nu înțeleg lucrurile așa cum le înțelegem noi și războiul nu îi afectează așa cum ne afectează pe noi. Asta nu înseamnă că îi afectează mai puțin. Nu e loc de comparații aici. Indiferent că e război sau altceva, dacă cel mic se află într-un mediu instabil din orice punct de vedere, el va fi afectat. Dacă acordăm suficientă atentie și nu mergem pe ideea că e mic și va uita sau e mic și nu înțelege, copilul va fi ok. Trebuie să ne adaptăm cuvintele vârstei, să transmitem siguranță și încredere într-un mod autentic, să ascultăm și să vedem copilul, să nu minimalizăm ceea ce simte.

Să nu uităm să ne jucăm și să facem asta implicându-ne total. Atât timp cât nu suntem într-un pericol imediat din calea căruia trebuie să fugim, e important să îi oferim copilului momente de joacă frumoasă. E important să-i facem pe copii să râdă. E important să râdem și noi. Emoțiile au nevoie să fie eliberate. Putem face asta prin plâns sau prin râs. Eu cred că, dacă avem de ales, e mai bine să râdem.

Să nu uităm de noi. Cel mai important lucru pentru un copil e ca adultul de lângă el să fie bine. Așadar, să avem grijă de noi. Dacă noi suntem bine, ei vor putea depăși cu bine orice moment dificil. În același timp și în ton cu primul punct, să nu uităm că să fim bine nu înseamnă să jucăm teatru. Suntem oameni și simțim din toate. Să nu-i învățăm pe copii cum să mimeze fericirea. Să îi învățăm cum să ducă tristețea și toate celelalte emoții mai grele.

Acestea fiind scrise, mă opresc aici, dar voi reveninasupra subiectului. Până atunci, las mai jos o melodie care îmi place mult. Nu doar pentru că, în ciuda faptului că e tristă, e și foarte frumoasă, ci și pentru că, în zilele acestea, mă ajută mult să-mi amintesc de faptul că toți suntem oameni și nimic mai mult.

Sursa foto – Pexels.com

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

    1. DucesaTm spune:

      Mulțumesc! La mulți ani!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s