Zilele trecute mi-a tot sărit în ochi știrea în care se spunea că a fost jefuit Charlie Ottley. Nu am deschis articolul, doar am privit titlul cu un amestec de dezamăgire și tristețe și asta nu doar pentru că un om ar fi fost jefuit ci pentru că titlul suna într-un anume fel. Poate că doar așa l-am perceput eu și problema e de fapt la mine, dar parcă în spatele lui se ascundea – din nou – ideea că suntem praf ca țară, ca oameni, din moment ce îl jefuim chiar și pe omul ăsta care promovează Romania prin documentarele lui.

Apoi a apărut un alt titlul, dar parcă acesta nu s-a răspândit așa de repede și mult. Sau, poate, iar sunt eu subiectivă. În orice caz, în articol se spunea că Charlie Ottley a decis să îi ajute pe copiii care au furat de la el.

Tot zilele trecute, pe un grup de mămici, mai multe persoane se declarau foarte deranjate de faptul că o mamă și-a îmbrățișat copilul – propriul copil – atunci când a acesta a început să plangă și să își ceară scuze după ce făcuse o faptă rea. Ce faptă făcuse? Câți ani avea copilul? Desigur, nu mi-aș permite să povestesc aici o întâmplare scrisă pe un grup privat, dar adevarul e că nici nu contează. Indiferent de cât de rea e fapta, indiferent de vârsta pe care o are cel care o face, ar trebui să existe mereu cineva care să-l poată privi cu blândețe iar mama ar trebui să fie prima. Da, vorbesc și despre adulți aici. Dacă răspunzi la rău cu rău, nu ai cum să-l oprești. Dacă răspunzi la violență cu violență, doar vei ajuta la perpetuarea acesteia. Dacă nici mama nu-și poate îmbrățișa copilul care a greșit, atunci cine să o facă?

Ma tot întreb de ce credem atât de tare că pedeapsa este calea cea mai bună spre mai bine? De fapt, poate că nu mă exprim corect. De ce pedeapsa cuprinde musai și tăierea accesului la iubire și de ce, făcând asta, ne asteptăm să construim o lume mai bună? Oare istoria nu ne arată clar că asta nu funcționează?

Copiii fac fapte rele sau greșeli. Uneori le fac intenționat. Totuși, asta nu îi face răi. Nu există copii răi și,de fapt, nu există oameni răi. Toți avem în noi o parte bună și o parte rea. Contează mult pe care alegem să o creștem. Mă îndoiesc profund de faptul că vom crește binele dintr-un copil dacă-l vom pedepsi crunt pentru fiecare faptă rea și, mai ales, dacă vom înceta să-l tratăm cu iubire și blândețe atunci când greșește. Iubirea ar trebui să fie necondiționată.

E trist cum unii oameni înțeleg că iubirea necondiționată e echivalentul ignorării faptelor rele. Ca și cum dacă-l iei în brate când a greșit înseamnă că-l încurajezi să facă în continuare astfel de fapte. Desigur, nu-i exclus să se întâmple și așa, în cazuri excepționale. Dacă de fiecare dată când lovește un alt copil, îl luam în brațe și atunci când îl mângâie, îl ignorăm sau îl certăm, da, avem toate șansele să creștem un copil care va alege să facă fapte rele. Altfel, faptul că ne iubim copiii și atunci când au greșit și le arătăm asta, nu-i transformă în viitori infractori. Dacă îi pedepsim cu asprime și cu lipsa afecțiunii noastre, nu doar că îi încurajăm să se transforme în persoane care fac rău, îi tratăm deja ca pe niște mici infractori.

Faptele rele nu ar trebui să rămână fără consecințe și, în același timp, consecințele nu ar trebui să vină la pachet cu lipsa iubirii, mai ales din partea părinților. Cea mai bună „pedeapsă” e aia în care copilul repară răul făcut. Dacă a distrus jucăria sau orice alt bun al unui alt copil, ar trebui să o repare sau să îi cumpere alta. Desigur, copiii n-au bani, dar, spre exemplu, mie mi-a rămas în minte medicul care l-a îngrijit pe Tudor când tușea. În timpul așteptării pentru cea de-a doua spirometrie, băiețelul, se tot juca cu un furtunș al aparatului într-un fel în care avea toate șansele să-l rupă. L-am rugat de câteva ori să se oprească, dar era obosit și plictisit și cuvintele mele nu mai ajungeau la el. Atunci doctorița i-a spus ceva foarte important. I-a spus că se apropie Crăciunul și că, în loc să vină la el, Moșul o va vizita pe ea ca să-i aducă un aparat nou. Nu i-a spus asta luandu-si vrea față de zgripțuroiacă sau vorbind pe un ton amenințător. Din contră, a spus-o modificandu-si vocea ca să fie mai amuzantă și în mult mai multe cuvinte decât am scris eu mai sus, în așa fel încât copilul a început să râdă, s-a relaxat și a lăsat aparatul în pace, angrenându-se într-o conversație interesantă cu doctorița. Știu însă că a înțeles și mesajul. Dacă fărâmă aparatul, va trebui să luăm noi unul nou. Noi, ca familie, nu el singur.

Ideea e că rolul pedepsei nu ar trebui să fie acela de a îl răni și umili pe cel care a greșit, de a îi distruge sufletul, ci acela de a îl ajuta pe cel căruia i s-a greșit. Dacă e vorba despre bani și având în vedere faptul că cei mici nu înțeleg prea bine valoarea banilor, e bine să facem lucrurile pe înțelesul lor. E important ca reacția noastră să fie autentică. Nu-i vom lua toate jucăriile să le ascundem, mințindu-l că le-am vândut și am plătit obiectul stricat cu banii obținuți. Asta-i doar o minciună și încă una al carei unic scop e să-l ranească pe copil. Apoi, ar fi bine să înțelegem că atunci când ne concentrăm excesiv pe pedepsirea vinovatului, ignorăm victima. Repararea unei greșeli ar trebui să aducă mai multă bucurie și eliberare sufletească de ambele părți. În felul ăsta îi putem învăța pe copii despre bine și rău. În cazurile excepționale, în care greșeala nu poate fi reparată punctual, ar fi bine să încurajăm și să ajutăm copilul să facă alte fapte bune. Pedeapsa nu-și are locul aici. Pedeapsa nu aduce nimic bun. Să nu ne consumăm energia încercând să găsim modalități de a pedepsi copilul. Răspunsul la întrebarea din titlul e simplu – atunci când copilul greșește, investim în a îl ajuta să repare greșeala și facă bine și, mai ales, nu ne oprim din a îl iubi și îmbrățișa în acest proces. Sau, cu alte cuvinte, luăm exemplu de la Charley Ottley. 🙂

Sursa foto – pexels.com