Am stat în casă zilele astea. Doar noi, răciți și împreună. Nu am ieșit afară și nimic de afară nu a pătruns în micul nostru glob de cristal și, când spun asta, mă refer inclusiv la știrile groaznice despre cutremur. Eu am mai intrat pe rețelele sociale. Am văzut titluri de articole și/sau postări. Mi-am propus să nu le citesc, să le ignor total. Pur și simplu simțeam că nu le pot duce. Totuși, încet, încet, disconfortul a crescut în mine. Chiar dacă nu citisem nici măcar un articol, chiar dacă nu vorbisem cu nimeni despre asta și aș putea spune că mă bălăceam într-o ignoranță totală, faptul că erau din ce în ce mai multe știri, faptul că, deși le ignoram, cuvintele din titlu tot ajungeau la mine, m-a făcut să mă simt rău. Vineri seara n-am mai rezistat. Am citit o postare și am privit o poză. Au fost suficiente ca să-mi dau seama cât de grav a fost și este. Au fost suficiente ca să mă simt și mai rău pe plan psihic.

Pentru cine nu mă cunoaște, sunt o persoană destul de fricoasă. Poate prea fricoasă. Faptul că știam asta despre mine m-a făcut să nu citesc aceste știri. După articolul de vineri, n-am mai citit altul la fel. A fost suficient. Totuși, mi-am petrecut dimineața zilei de ieri citind despre București și căutând informații despre cartierul și blocul în care locuim. Treceam din site în site, mai căutam în dicționar un termen sau altul până când, la un moment dat, mi-am dat seama că m-am împotmolit rău de tot. Mă simțeam și mai rău. Teoretic, știu destul de sigur că nu locuiesc într-un cartier/bloc cu risc foarte mare în caz de cutremur. Dar asta doar dacă facem abstracție de faptul că locuiesc în București. Practic, sunt mai multe necunoscute decât cunoscute. Sunt multe pe care nu le știu și probabil nici nu le voi afla prea curând. M-a supărat treaba asta. Tare de tot.

Apoi am respirat adânc și mi-am dat seama că, de fapt, eu nu doream să aflu în ce categorie intră blocul meu. Nu, căutarea mea frenetică avea un alt scop. Eu voiam – presupun că printr-un fel de magie, că prin mijloace normale ar fi chiar imposibil – să descopăr că blocul meu e safe; să găsesc undeva, scris negru pe alb, că blocul meu va rămâne în picioare, că mobilele nu se vor desprinde de pe pereți, că tavanul nu va cădea, că vom simți doar o zdruncinătură și gata, că acest cartier nu va fi blocat sau afectat în vreun fel, în caz de cutremur. Doar că asta e imposibil și am realizat că acea căutare era doar o risipă de energie.

Presupunând că aș fi aflat exact în ce categorie de risc ne încadrăm, riscul n-ar avut cum să fie 0. Ce era de făcut? Nu sunt atât de bogată încât să mă mut. Și unde să mă mut? Căci întreg Bucureștiul e un oraș în care riscul e mare.

Mi-am dat seama că nu m-ar fi ajutat cu nimic această informație. Mă rog, poate ar fi ajutat dacă aș fi aflat că locuiesc într-o clădire cu bulină roșie, dar măcar atât lucru știu deja și nu e cazul. Altfel, investirea energiei într-o astfel de căutare era fără sens. Am înțeles, după vreo oră de pierdut timpul, că altceva trebuie să caut. Am înțeles că trebuie să-mi actualizez în minte informațiile despre ce e de făcut în caz de cutremur, că trebuie să-mi verific rucsacul de urgență și să mă asigur că e totul în regulă și că trebuie să vorbesc cu soțul meu. Noi am mai avut această discuție, dar brusc am avut revelația faptul că am uitat ce am vorbit. Îmi amintesc clar că am făcut-o și că am stabilit un loc de întâlnire pentru cazul în care un cutremur ne prinde despărțiți și mijloacele de comunicare la distanță nu funcționează. Am uitat acest loc. Am vorbit și am stabilit din nou – parcul de lângă bloc. E mare și sigur și aproape și scriu aici în ideea că poate informația se fixează mai bine în mintea mea.

După ce m-am gândit la toate astea, m-am simțit mai bine, dar apoi un alt nod mi s-a pus în gât. Copiii. Ar trebui să vorbesc cu copiii. Dar nu vreau, mi-am zis. Nu vreau să adaug o nouă grijă în sufletele lor. Mai ales că, în izolarea de săptămâna asta, ei n-au aflat nimic. Mai ales că, vineri seara, Tudor a spus un lucru care mi-a frânt un pic sufletul. Credeam că aproape adormise, când, deodată, a zis – „Ca să se mai liniștească lucrurile cu războiul din Ucraina, eu aș inventa Ziua Prieteniei dintre Conducători”. L-am luat în brațe și am simțit că îl iubesc și mai tare, dar m-am întristat. Noi nu vorbim despre războiul din Ucraina în viața de zi cu zi, iar ei nu au acces la știri pentru oameni mari. Totuși, amândoi au fost impresionați tare de acest război și mă întreabă frecvent dacă s-a terminat. Se pare că se gândesc la asta mai des decât aș vrea eu și doar gândul de a adăuga o nouă grijă pe umerii lor, mă îngrozea.

Dar protejarea copiilor de astfel de informații nu e de fapt protejare, ci, mai degrabă, vulnerabilizare. Un copil care nu știe ce-i ăla cutremur și ce se întâmplă în timpul unui cutremur, care nu știe care sunt locurile mai sigure din casă, în care să se poată adăposti, care nu știe ce-i de făcut în astfel de situații, nu e un copil protejat, ci e un copil vulnerabil. Știu asta și am știut-o mereu, motiv pentru care mereu am vorbit clar și sincer cu copiii mei despre aproape orice. Dar uitasem pentru o clipă. M-au copleșit și gândurile negre. Aproape că m-am simțit ca bunica mea, care vedea mereu jumătatea goală a paharului, atunci când mi s-a părut că văd un tipar. Parcă, de câțiva ani, la fiecare început de an se întâmplă ceva. A fost pandemia, apoi au fost problemele noastre cu vecinul, apoi a început războiul în Ucraina, acum cutremur în Turcia, care-i atât de aproape… Parcă sunt prea multe și parcă mereu e ceva. Dar, chiar dacă e așa, simpla constatare nu ajută. Întrebarea e ce e de făcut. Ce pot face eu, ca om simplu, să mă protejez? Pot să mă informez ( unde informarea nu înseamnă să mă înec în știrile triste, ci să aflu exact ce-i de făcut), să mă asigur că rețin informațiile găsite și că acționez în așa fel încât să fiu pregatită și, mai ales, să mă asigur că informez corect persoanele care depind de mine, în acest caz, copiii. Desigur, atât cât stă în puterea mea, pot să îi ajut pe cei care au nevoie de ajutor.

Deci, da. Vom vorbi despre cutremur și despre ce-i de făcut, iar legat de acest ultim aspect, recomand site-ul fiipregătit.ro. Sunt multe informații utile acolo. Părerea mea e că toți oamenii care se descurcă să navigheze pe internet ar trebui să citească în detaliu tot ce cuprinde acest site. Poate că lumea în care trăim ar fi mai sigură dacă asta s-ar întâmpla. De asemenea, am mai găsit aici un document util pentru copii.

Și, ca să închei într-o notă nu atât de sumbră, îmi amintesc acum de acel moment când s-a simțit în București un cutremur, anul trecut. Era dimineața, copiii erau singuri în cameră. Eu și soțul meu, buimaci, ne-am dus la ei să-i verificăm. Ne gândeam că sunt speriați, agitați… Ei stăteau foarte liniștiți, în pat, Tudor citea o carte, Maria îl urmărea în timp ce stătea întinsă, lângă el. Am respirat și i-am întrebat dacă sunt bine, dacă au simțit ceva neobișnuit. Au zis că au simțit, iar Tudor a adăugat că s-a gandit că poate a căzut vreun dulap al vecinilor. Maria, senină, a spus și ea – M-am gândit că încearcă cineva să mute blocul și mi-am zis să stau liniștită.