Locuiesc în București, dar, îmi dau seama, nu mă simt ca un locuitor al acestui oraș. Cum am mai spus, îmi petrec majoritatea zilelor într-un cartier liniștit și verde, cu mult diferit de restul orașului. Rareori ies de aici spre inima Bucureștiului și-atunci când o fac mă simt copleșită. Agitația orașului mă copleșește și mă obosește.

Așa mi s-a întâmplat și săptămâna trecută, când am ajuns în zona Piața Victoriei. Prietena mea de-o viață m-a convins să ieșim doar noi două. Eu am ajuns prea devreme, ea a întârziat puțin și așa se face că m-am plimbat o vreme, de una singură. Multe lucruri am văzut, unele mai noi, altele mai vechi, dar cel care mi-a atras cel mai tare atenția a fost graba oamenilor. Credeam despre mine că mă grăbesc mereu – și chiar o fac, prea des – dar oamenii din mijlocul Bucureștiului sunt la un alt nivel. Am fost uimită să văd atât de mulți cum traversează intersecții mari atunci când culoarea semaforului e roșu. Mai rău, la un moment dat era cât pe-aci să fac și eu asta, fără ca măcar să-mi dau seama, când un grup întreg a trecut pe roșu. Știți, spiritul de turmă. Noroc că m-am oprit la timp, dar, per total, graba asta mi-a dat un sentiment deloc bun. Am ajuns să mă întreb ce-o fi fost în mintea mea de sunt eu azi un om pe-al cărui buletin scrie București. E drept că nu iau prea des contact cu partea asta a orașului, dar, până la urmă, asta înseamnă un oraș mare și eu așa am cunoscut, întâi și-ntâi, Bucureștiul. Cu oameni mulți, mașini multe, zgomot, agitație, grabă… Ca un vârtej care nu se oprește niciodată și care, chiar dacă i te opui, e mai puternic decât tine și are puterea de a te atrage în el. Mi-am dat seama că doar gândul că, la un moment dat, aș putea lua zilnic contact cu agitația asta, mi se pare înfricoșător.

Cu gândurile astea în minte, m-am întâlnit cu prietena mea și-am pornit împreună spre locul în care aveam să petrecem o vreme singure, fără copii. Citisem despre acest loc, văzusem poze frumoase, dar, atunci când am intrat, m-a izbit liniștea. E cel puțin interesant să observi ce putere uriașă au câțiva copaci sau niște ziduri groase. E ca și cum, din loc în loc, în vârtejul cel mare și puternic, s-ar crea portaluri mai puternice decât el. Portaluri care te poartă în lumi diferite; lumi în care, aproape ca și cum ai apăsa pe un buton, vacarmul orașului se oprește.

Am fost la Ceramic Cafe și n-aveam cum să nu scriu despre asta. Pentru că mi se pare magic faptul că, în mijlocul unui oraș atât de agitat, există un astfel de loc în care te poți opri și poți picta. Da, ați citit bine. În cazul în care nu știați, vă spun că e o cafenea în care, pe lângă o băutură bună, te poți bucura de o liniște aparte și poți picta. Ce anume? O cană, o farfurie, un castron, un ceainic și multe alte obiecte. Nu are importanță dacă ai sau nu talent. Pictura nu-i doar pentru pictorii profesioniști sau pentru oamenii înzestrați pe acest plan. Nu, pictura e una dintre cele mai faine metode de relaxare, doar că aici e dusă la un alt nivel. Pentru că, după ce trece prin căldura focului, obiectul pictat se transformă într-unul pe care îl poți folosi apoi, în viața de zi cu zi. Eu am ales o cană și-abia aștept să fie gata și să o folosesc. Și am așa o bănuială că va purta în ea liniștea cafenelei, râsul nostru (am râs mult pentru că nu prea ai cum să nu râzi atunci când n-ai talent la desen și totuși desenezi) și întreaga stare de bine din momentele acelea.

Concluzia ar fi că există, în acest oraș, oameni care au grijă ca vârtejul agitației să nu devină mai puternic decât e cazul; oameni care au grijă să păstreze un anumit echilibru și care nu ne lasă să ne pierdem pe noi înșine, iar asta e cel puțin încurajator, mai ales pentru mine. Prin urmare, în cazul în care locuiți în București ori, poate, veniți în vizită și vreți un suvenir, vă recomand Ceramic Cafe. E terapie curată și-mi pare rău doar că nu am făcut mai multe poze care să surprindă mai bine ce vreau să spun, dar nu am știut atunci că voi simți să scriu acest articol. Vom merge, însă, când se mai încălzește vremea, din nou. De data asta cu copiii, pentru că au fost extrem de încântați atunci când le-am povestit, iar mie mi se pare magic ca ceva făurit de mâinile unui copil să fie pus în valoare în felul ăsta. Ca vârstă, ei sunt ok pentru a merge într-un astfel de loc. Practic, cafeneaua e ok pentru orice copil care-i suficient de mare pentru a fi atent să nu spargă obiectele și a le ține cu atenție în mânuțe. Și are și biscuiți delicioși, dar și suc de mere. Până atunci, aștept cu nerăbdare cana mea. Voi updata articolul cu încă o poză, atunci când va fi gata.

La final, desigur, le sunt recunoscătoare oamenilor care au creat acest loc și îi mulțumesc prietenei mele. Pentru poze, dar mai ales pentru că nu s-a dat bătută și-a reușit, până la urmă, să mă scoată în oraș fără copii. Tare bine a fost. 🙂

Iar dacă vreți să știți mai multe despre acest loc magic, vă recomand și acest articol, plus, desigur, pozele superbe de pe pagina de Facebook Ceramic Cafe Bucuresti.

Credit foto – Roberta Schuster