Un om a murit săptămâna trecută. O femeie. Fiica cuiva. Prietena cuiva. Avea 32 de ani și o chema Iulia Marin. Era jurnalistă și avea mai multe afecțiuni psihice.

Moartea ei a generat multe discuții despre depresie și bolile psihice. Au apărut și oameni care au vorbit urât sau foarte urât. În urma mesajelor transmise pe un anumit post de televiziune, jurnaliștii s-au unit cumva. Pentru apărarea Iuliei, dar și pentru apărarea oamenilor cu depresie și condamnarea celor care fac rău cu vorbele lor tăioase. Ieri, Libertatea a publicat un articol în care Andrew Solomon, profesor de psihologie clinică și autor de cărți publicate, în România, la Editura Humanitas, își spunea părerea. El spune:

„[…] oamenii au, ca mecanism de supraviețuire, tendința de a vedea lumea într-o lumină mai bună decât este în realitate, în vreme ce persoanele cu depresie o văd așa cum este de fapt. Dacă vrem să rezolvăm problemele acestei lumi, avem nevoie de o astfel de claritate.”

Scriu propriul meu articol pentru că mi-au plăcut mult aceste cuvinte. Nu vreau să le uit. Îl mai scriu și pentru că, la un moment dat, am învățat cum funcționează lumea asta virtuală. Cu cât sunt mai mulți oameni care scriu despre un anumit subiect, cu atât mesajul lor ajunge la și mai mulți alți oameni. Prin urmare, mă alătur și eu acestui, să-i zicem, manifest. Pentru că e important să învațăm să privim cu alți ochi afecțiunile psihice. E important ca oamenii care merg la psiholog sau la psihiatru să nu mai fie stigmatizați și e important ca oamenii care nu merg, dar ar avea nevoie, să găsească curajul de face acest pas, fără să lupte și cu toate ideile preconcepute care rănesc teribil.

Din punctul meu de vedere, cuvântul nebun nu (mai) are vreo treabă cu afecțiunile psihice reale. În DEX găsim mai multe definiții. Prima dintre ele spune că nebun este o persoană „care suferă de o boală mintală”. Cred că această definiție ar trebui să fie anulată și înlocuită cu una reală. Pentru că, în viața de zi cu zi, cuvântul nebun e un cuvânt care rănește și care e folosit pentru a jigni sau pentru a denigra un om. Recunosc, îl folosesc și eu uneori, dar, de obicei îl folosesc cu celelalte sensuri, mai blânde și amuzante. Altfel, îl evit cât de tare pot, iar dacă îmi scapă vreodată într-un alt context, mă asigur că persoana în fața căreia l-am folosit a înțeles ce am vrut, cu adevărat, să spun.

Desigur, mulți oameni fug și mai tare de denumirile punctuale ale afecțiunilor psihice sau chiar le neagă existența. Din păcate, le acordă și lor o conotație negativă nedreaptă și asta în condițiile în care toți am trecut la un moment dat prin ceva de genul ăsta, fie că vrem sau nu să recunoaștem. Spre exemplu, din punctul meu de vedere, probabil că în ultimii ani nu a existat vreo persoană care să nu aibă o problemă pe plan psihic. Excepțiile există întotdeauna, iar eu mă feresc de generalizări. Altfel, cred că majoritatea oamenilor de pe planeta asta au avut sau încă au nevoie de un psiholog. Nu neapărat și de psihiatru, dar sigur de un psiholog. Spun asta pentru că am trecut toți printr-o pandemie, iar pandemia a fost acel ceva care ne-a afectat pe toți și e imposibil ca un fenomen negativ de o așa mare amploare să nu miște nimic înăuntrul unui om. Desigur, mulți oameni nu ar recunoaște asta vreodată, lucru care nu înseamnă că sunt mai puțin afectați, din contră. Chiar vorbeam, la un moment dat, cu un prieten pe care l-am revăzut după o perioadă mai lungă de timp. Eram de acord cu faptul că totul se vede ca și când cineva ar fi apăsat de două ori pe un buton. Mai întâi pandemia a început și viața, așa cum o știam, s-a oprit. Apoi butonul a fost apăsat din nou. Pandemia s-a oprit și viața a continuat să curgă la fel ca înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar asta n-are cum să fie ceva sănătos, care să nu ne afecteze pe plan psihic. Totuși, atât de mulți oameni au considerat că nu s-a întâmplat nimic deosebit și și-au refuzat dreptul de a se vindeca. În plus mulți dintre cei care și-au dat seama că au fost afectați nu au îndrăznit sau nu au putut cere ajutor. Pentru că doar nebunii merg la psiholog/psihiatru.

Am mai scris, cred, asta, dar adevărul e că nu trebuie să fii bolnav ca să apelezi la serviciile unui psiholog. Psihologii ajută oamenii sanatoși să găsească resursele – pe care le au înăuntrul lor – pentru a depăși diverse momente dificile din viață (consiliere/ terapie) sau îi ajută să se dezvolte și să fie și mai buni (dezvoltare personală). În același timp, psihologii îi ajută și pe oamenii care au o anumită afecțiune psihică și fac asta în colaborare sau nu cu un psihiatru. Pentru că multe afecțiuni psihice pot fi ținute sub control/vindecate chiar și doar prin terapie. La rândul lui, psihiatrul e cel care pune diagnostice și prescrie medicamente. Strict din punctul meu de vedere, medicamentele fără terapie nu vor avea niciodată cel mai bun efect. E ca atunci când ai, să zicem, o enterocolită. Medicul îți prescrie un tratament medicamentos, dar e nevoie să ții și un regim alimentar. Fără acesta, vindecarea va dura mai mult sau nu se va petrece deloc. Terapia e echivalentul acestui regim.

Bolile psihice sunt la fel ca alte boli și ar trebui văzute ca atare, chiar dacă nu se văd cu ochiul liber. În plus, ar trebui să conștientizăm toți că, la fel ca alte boli, unele dintre cele psihice chiar se vindecă cu medicamente și/sau terapia potrivită. În același timp, unele sunt cronice. Trăiești cu ele și le poți tine sub control. E ca atunci când, să zicem, ai o problemă de vedere. Nu vezi fără ochelari, nu poți conduce mașina fără ochelari, nu poți face o mulțime de lucruri fără ochelari. Dar cu ochelarii potriviți ai o viață perfect normală și poți face tot ce îți dorești. Da, la fel e și cu bolile psihice. Și nimănui nu ar trebui să îi fie rușine atunci când suferă pentru că suferă. Pentru că rușinea și atacurile celor din jur fac lupta cu boala mai grea decât ar trebui să fie.

Scriu toate astea și din perspectiva unui om care are o diplomă pe care scrie „Facultatea de Psihologie”, dar le scriu și doar din perspectiva unui om simplu. Pentru că nu ar trebuie sa avem nevoie de o diplomă pentru a cunoaște și înțelege aceste lucruri. Iar dacă vreți să aflați mai multe despre cum se simte totul, vă recomand blogul Iuliei Marin – interapie.blog – ca o fereastră prin care, dacă privim, putem vedea un pic din realitatea lumii în care trăim.